O scurtă poveste de pe vremea în care dopul făcut lubeniței era ceva normal. 

Nu știu, poate și acum mai e, dar eu le cumpăr la „virgine”, că-mi pare rău de cei care vând, să fie mereu cu riscul de partea lor. Sau poate că mi se trage de la ce urmează să vă povestesc. Deși eu nu-s protagonistul, cel mult inițiatorul și martor.

Cu mult înainte de a avea și cea mai mică grijă, adică anii de liceu, undeva prin 1993, cel mult 1994, eram în vizită la cineva în Mediaș. Era vacanța de vară, probabil cea mai faină perioada din an. Ajunsesem acolo pentru un party, dar după aia a început greva CFR și am cam rămas blocat acolo. Bine, nici nu aveam prea mare chef să mă întorc (deși alți prieteni de-ai mei mergeau în ceva tabără în care vorbisem că particip și eu, dar pe care, în cele din urmă, aveam să o ratez.).

La Mediaș mai erau niște prieteni din Târgu Jiu cu mine, băieți din cartier, unii aici, la mine-n bulă. Și în ziua (sau una din zilele) de după party, plimbându-ne prin oraș, am trecut pe lângă piață. Olteni fiind, chiar dacă nu din Dăbuleni, lubenița era nelipsită din dieta noastră estivală. Așa că am zis că-i momentul să susținem economia locală, că păreau olteni și vânzătorii. Așa că unul dintre prieteni se duce la tarabă și vrea o lubeniță.

„Facem dop?”

”Da, da, să n-o cărăm degeaba pe picioare, nu vezi că suntem copii?”

Și face domnul vânzător primul dop. Prietenul se strâmbă. 

„Bă, n-are niciun gust!”

Vânzătorul alege alta. Prietenul, la fel, cu strâmbături din nas. Omul care vindea o fi zis că le-a lăsat pe cele două în soare, s-or fi pălit. Așa că ia alta de la umbră, din grămadă. Face iar dop. Asta al meu, schimonosit tot. Perplex, cu cuțitul în mână, face un dop și pentru el și gustă. Apoi exclamă: 

„Hai, băi băiatule, că asta e diabet curat!”

La care prietenul, mirat și nervos, strigă la noi:

„Băi, ia, aruncați voi țigările și veniți să încercați și voi, că eu am mâncat o ciocolată înainte și nu simt nimic, și poate nenea ăsta chiar are dreptate.”

Nu trebuie să mai spun că am plecat de la tarabă nu cu o lubeniță, ci cu toate trei. Bine, se putea și mai rău. Dincolo de ciocolata care-i alterase gusturile prietenului, lubenițele acelea chiar să fi fost fără gust. Dar am îndoieli că măcar una din grămada din care am ales noi lubenița ar fi fost anostă. Nu că ar fi fost oltenești, ci pentru simplul motiv că, având în vedere cât de rare erau cazurile în care nu erau dulci încât dopul nu era deloc un test, ci doar un motiv în plus de socializare pentru vânzător.