Somewhere Over the Rainbow

Somewhere Over the Rainbow

Hawaii.

Acum doi ani, în noiembrie 2019, înainte să urcăm în avionul spre București pentru a ajunge la interviul pentru viză de la Ambasada Statelor Unite, o vizită în cel de-al cincizecilea stat mi s-ar fi părut doar un vis frumos.

Dar la coborârea din avion, lucrurile au stat complet diferit. Și asta doar pentru că întâmplarea a făcut ca Tarom (Thank you, by the way!) să-mi schimbe locul inițial cu un altul și să mă așeze lângă unul dintre patronii primei companii pentru care am lucrat și cu care am stat de povești tot drumul. Iar când a auzit unde merg, pe Coasta de Vest, adică, a zis că-i musai (sau păcat, nu mai știu), să bat atâta cale și să nu merg în insule. Și apoi a trebuit doar să aduc vorba despre discuție, ca toți să fim de acord că ocazia asta e ceva nu se ratează, Hawaii intrând pe lista noastră de destinații din State.

(Așa că, Marius, să știi că, într-o anumită măsură, rândurile de mai jos sunt și din vina ta!

Așa… doar că pe atunci totul părea mult mai simplu. De covid-19 nu auzise nimeni (da, chiar nimeni). Singura dilemă era ce insulă să alegem. După ce am citit câteva recenzii, am ajuns la the common denominator: Maui.

Now, back to present!

Să ajungi în Hawaii, dacă nu ești american vaccinat cu unul din cele trei vaccinuri aprobate în State, ai nevoie de un test PCR făcut cu cel mult 72 ore înainte de zborul către insule. Dar stai, că nu e atât de simplu. Pare, dar nu e. Că nu merge test făcut oriunde, chit că e PCR. Nu, trebuie să fie făcut de un laborator dintr-o listă destul de scurtă de opțiuni. În San Francisco, atunci când m-am uitat prima dată după laboratoarele (sau centrele de recoltare care lucrau cu laboratoarele respective) am avut un șoc. Două, de fapt. Deși noi ar fi trebuit să plătim testul (primul șoc… un test în oraș costă și trei sute de dolari), nu prea erau locuri la testare mai devreme de septembrie (al doilea șoc). Americanii asigurați au testare gratuită. În cele din urmă, am reușit să găsesc pe site-ul companiei cu care urma să zburăm în Hawaii un centru de testare în parcarea long-term a aeroportului San Francisco. Și la un preț mai românesc, un pic peste un Benjamin de persoană (It’s all about the Benjamins, baby.)

Cum ziceam, dacă nu ești vaccinat în SUA (sau teritorii), ai nevoie de un test PCR să ajungi în Hawaii. Vaccinul făcut oriunde altundeva, chiar dacă e unul dintre cele trei oficiale și în State, nu se pune. Test sau zece zile carantină. Și nu mergi cu testul în mână la avion, ca la noi. Îl pui frumos pe o platformă oficială, și tot acolo pui și datele personale, destinația finală (adică unde stai), un număr de telefon și un număr de acolo de telefon. Primești un QR code pe care îl arăți fie la plecare, înainte de îmbarcare, și primești o brățară că ai făcut screening-ul și totul durează cinci minute, fie la aterizare în insule, tot pentru screening, dar pentru care aștepți la niște cozi monstru.

Oricum, totul e foarte organizat, nu cred să mai fi văzut undeva să meargă atât de bine toate verificările acestea. Când totul e bine documentat și explicat, nu are cum să nu fie bine.

Maui e a doua insulă ca mărime din arhipelag. Nu e așa de fancy ca O’ahu, nu are zgârie-norii de acolo, nici miile de iahturi și șalupe ale milionarilor sau chiar miliardarilor americani și nu numai, dar e considerată una dintre cele mai frumoase insule din Pacific.

Dacă pentru orice alt loc din SUA pe care l-am mai văzut toate indicațiile erau clare, fără mașină închiriată, doar Uber/Lyft sau transport în comun, în Maui mașina e ceva sine qua non. Asta dacă nu vrei să stai doar pe plaja din fața hotelului. Și crede-mă, nu vrei!

În Europa am ezitat aproape întotdeauna să-mi iau mașină închiriată din cauza procedurilor mult prea puțin orientate spre client și mai ales a prostului obicei de a bloca banii de pe cardul de credit săptămâni bune după ce mașina era returnată. Aici a fost aproape șocant de simplu. Am ales o companie de care nu am mai auzit (Alamo, parte a Enterprise), în cinci minute aveam în mână actele mașinii, nu a fost nevoie să las vreo garanție, nu făcusem nicio rezervare în prealabil pe internet, nimeni nu a încercat să-mi bage pe gât vreo extra-opțiune, nu a fost nicio taxă ascunsă, nimic. Surpriza și mai mare a fost în garaj, când în locul unui mid-size (Toyota Corolla am cerut eu), am primit un pick-up truck Nissan.

Insula e destul de mică, de la aeroport până la Kihei (acolo era hotelul) nu-s mai mult de cincisprezece kilometri. Bine, e și zona cea mai îngustă de pe insulă, dar chiar și așa, într-o singură zi poți să faci lejer înconjurul insulei. Chiar și cu o oprire sau două. Asta în condițiile în care drumurile nu-s cine știe ce, nu există autostrăzi acolo (sau nu în sensul celor din Europa), iar restricțiile de viteză sunt drastice (20, 30 prin localități, 40 și destul de rar 50 și foarte rar zone cu viteze mai mari. Mile pe oră, că acolo nu există kilometru. Sau litru. Sau kilogram. Mă și mir că ora e oră. Asfaltul e, în general, bun, dar orașele sunt toate pline de bumpere de viteză. Or fi și camere, nu le-am văzut. Iar poliția e destul de rara avis pe acolo.

Cum ziceam, Maui e lipsit de opulența pe care insula care găzduiește capitala statului o afișează. Dar nu-i lipsește deloc farmecul. Sunt multe zone, cartiere chiar, de vile și hoteluri de cinci stele. Dar totul e de bun gust. Nimic ostentativ, chiar dacă poți să-ți dai seama după cât de egal e tuns gazonul că nimic nu e lăsat la voia întâmplării și că totul e gândit să mulțumească și pe cel mai cârcotaș client. Iar orășelele (mici chiar și în comparație cu cele din România, cel mai mare din Maui fiind Kahului, cam 25000 locuitori) au doar căsuțe mici, de lemn, rar alt fel de construcții. Eu cel puțin nu am văzut. O grămadă de businessuri locale se redeschideau după o perioadă foarte-foarte grea pentru ei, perioadă de lockdown al insulelor din cauza covidului.

Mult timp turiștii au fost o raritate în arhipelag. Iar acum toată lumea era foarte bucuroasă să-i vadă înapoi. Multe restaurante mici, chiar foarte mici. Unele dintre ele încă nedeschise și înăuntru, ba chiar mai rău de atât, doar “take away”. Mâncare foarte bună, cu foarte puține excepții. Și am mâncat și în steakhouse, dar și la food-truck, în parcarea de lângă plajă.

Maui

Și e atât de diferită de la o extremitate la alta, pe o distanță de doar câțiva kilometri… Nu mai mulți de cincizeci, hai o sută. Oricum, puțini de tot, având comparația cu distanțele imense care separă arhipelagul de orice alt teritoriu locuit.

Noi am stat pe coasta de vest, Kihei, o zonă mixtă, stânci și plaje cu un nisip ireal de fin. Palmieri, dar și copaci normali, de-i poți vedea și pe la noi. Iarbă (aia naturală, nu gazonul de prin curți) verde spre ruginiu, dar și vegetație crescută necontrolat pe marginea drumului sau pe câmp. Și cam tot așa a fost drumul până pe coasta de est, până după Kahului, când drumul spre Hana (Road to Hana e una dintre cele mai interesante șosele pe care am condus vreodată) începe să urce. Și asiști la o schimbare neverosimilă în doar cincizeci de kilometri și o oră jumătate de condus. Verde-ruginiu devine verde, apoi verde aprins, apoi din ce în ce mai intens. Și încep precipitațiile. Coasta de est e acoperită de vegetație sub-tropicală. Junglă, ca să-i spun pe nume. Am văzut acolo copaci ca-n grădinile botanice. Bananieri sălbatici, liane, copaci cu frunze cât roata de tractor. Iar în jos, spre ocean, ai cea mai frumoasă priveliște de pe planetă. Sunt stânci negre care sparg valurile într-o spumă de un alb de reclamă la soluții de pus în mașina de spălat. Verdele smarald se bagă și el pe unde poate, iar ca să fie totul perfect, din loc în loc vezi câte un acoperiș roșu, curat ca-n palmă, rezultat al ploilor zilnice. Nu ai cum să nu te freci la ochi la fiecare două minute. Chiar dacă trebuie să ții mâinile tot timpul pe volan, că nu-i un drum ușor.

Road to Hana
Plaja din Hana
Plaja din Hana

Hana e un oraș aproape invizibil. Am văzut trei, patru case, cinci rulote cu mâncare, o biserică, un service auto, un magazin care arăta din altă lume, vechi, cu un semn atârnat la întâmplare „Hardware”. Clar, nu piese pentru calculatoare. Dar avea POS.

Pe plajă, pe un dig care mai păstra urmele unui drum (cale ferată) care probabil că ultima dată a fost folosit în Cel De-al Doilea Război Mondial (fără exagerare sau metafore), niște localnici săreau în apă. Cam de la zece metri. M-au lăsat picioarele. Localnici as in „native Hawaiian people”. Sunt oameni frumoși. Și veseli. Și, uitându-mă la ei ce fac, foarte curajoși. Stânci peste tot, nisip negru pe plajă, vegetație tropicală/ecuatorială, urme de civilizație. Valuri imense. Și înțelegi de ce Road to Hana e un „must” pe Maui. Te simți pe o altă planetă. Sau pe Terra, dar pe Terra aceea pe care o vezi într-un film SF a cărui acțiune se petrece într-un univers paralel.

Plaja cu sunete

Din Hana am plecat pe un drum marcat pe hărțile turistice cu „Car Insurance not valid”. Adică pe barba ta. De ce? Pentru că acolo chiar ești pe o altă planetă. Cu mici excepții, nu există nimic care să-ți lase impresia că există viață în zonă. Iar drumul, pe unele porțiuni, nu are asfalt. În dreapta e muntele, în stânga – oceanul. Drumul e un fel de graniță acceptată de amândouă părțile și patrulată, răzleț, de câțiva temerari. E cumva în afara zonei turistice „main stream”. Dar cred că e cea mai frumoasă parte din insulă. Dacă de la Kahului la Hana totul s-a schimbat treptat, aici peisajele se schimbau mult mai repede. De la junglă la nimic în câteva minute. Și știți ce înseamnă nimic? Nimic! Doar rocă. Și drumul printre stânci. Probabil pe acolo și-a găsit vulcanul loc să răbufnească. Ultima dată vreme de vreun secol. În jur de 1600.

Spre Marte. Sau Lună.

Plaje cu nisip nu mai există. Dar sunt câteva care cântă. Da, cântă. E o muzică rară, o muzică pe care eu nu am mai auzit-o vreodată. E muzica produsă de valuri de peste doi metri care se sparg de miliarde pe pietre perfect rotunjite, fără niciun colț, Munca de șlefuire a oceanului, repetată fără întrerupere de milioane de ani, a produs niște perle imense, negre. Pielea de găină e o glumă… Pentru ce-am simțit acolo nu există definiții.

Deșert?
Middle of nowhere

Planul a fost să urcăm și pe vulcan. Nu mai fusesem niciodată pe unul și Haleakala părea locul perfect pentru asta. Un drum până în varf doar asfalt (perfect, din ce am înțeles). Undeva la peste zece mii de picioare (peste trei mii de metri). La cum arătau poalele lui, părea un loc și mai marcant decât ce văzusem. Din păcate, nori au cuprins rapid zona (fenoment destul de des acolo). Punând și ora destul de târzie, am renunțat. L-am lăsat, să zic așa, ca un motiv să mă întorc. L-am văzut o singură dată pe tot, fără să fie ascuns de nori. Ca un cadou făcut de insulă, în ultima zi. Și apoi din avion, la întoarcerea spre continent, doar vârful, dintr-o mare de lapte a norilor.

Haleakala, când are el chef să se arate

Drumul de întoarcere spre Kihei a urcat aproape insesizabil de la nivelul mării la peste o mie de metri. Când am văzut semnul am crezut că e o glumă. Iar locurile de acolo arătau ca dintr-un sat elvețian. Da, erau și văcuțe. Și de sus, de pe drum, se vedea întreaga coastă. Nu am mai oprit să fac poze, am ținut doar pentru mine totul. De fapt, am fost conștient că nu puteam să prind nicicum realitatea. Apoi a început iar ploaia. Și coborârea. Am ajuns în Kihei când norii ne-au dat o mică pauză, ca să o ia de la capăt după nici o oră.

Următoarea zi am mers spre nord.

Un popas de dimineață la Ocean Center. Sunt încă cu minte de copil, așa că mi-a plăcut la nebunie. Iar punctul culminant, un film 3D cu balenele care migrează pe lângă Maui, a fost mai mult decât emoționant. Ne-au povestit că au filmat trei ani pentru un sfert de oră. Și chiar pare că au comprimat nu doar timp acolo, ci și sentimente. Am ieșit din centru trist, conștient și vinovat de cât rău facem Pământului. Noi, lumea veche… Localnicilor, acum sute de ani, naturii, în mod continuu. Noi n-am avut niciodată respectul și dragostea pentru ce e în jurul nostru așa cum o au ei. Au cuvinte care să exprime sentimentul de recunoștință pentru Ocean, pentru Natură. Pentru viață, în general. Noi avem alte idealuri…

Maui Ocean Center

Am continuat spre nord, având în dreapta drumul balenelor. Nu le-am văzut, că trec doar iarna-primăvara pe acolo. Poate altă dată. Destinația – Lahaina, Un fel de autostradă până acolo, dar cu multe locuri în care plaja vine până-n stradă. La propriu, e nisip acolo. Și atunci când apa se supără, oceanul zice că strada e a lui. Și nu prea poți să i te opui. N-am stat în Lahaina, am mâncat doar ceva rapid, forțați și de ploaia antediluviană. Platforma Nissanului s-ar fi transformat ușor într-o mică piscină dacă ar fi ținut mai mult.

Twin Peaks avea ieșire la ocean?

Tot spre mergând spre nord și prin ploaie, senzația a fost că suntem în Twin Peaks. Verdele nu mai era același ca spre Hana, era unul de munte. Deși nu am urcat. Se schimbă un pic și clădirile, apar hoteluri mai mari, branduri consacrate, adunate toate într-un parc imens. Terenurile de golf își fac și ele apariția. Iar ploaia pare să nu se mai oprească. Torențial e prea puțin spus. Am ieșit să fac niște poze, dar am făcut cel mult un duș. Dar peisajul… Un vis. Mai mult de atât chiar. De pe marginea drumului, de pe stânci, am stat și mi-am reprimat frica de înălțime și m-am uitat în gol. Mă rog, nu era gol, era opusul. Și nu eram singur, mai erau și alți optimiști așteptând soarele. A venit când eram deja departe. Dar tot am prins ceva. Și cu toată ploaia, am mers să vedem și oameni bucurându-se de vremea rea. Pe plăcile de surf, sfidând nu doar ploaia, ci și valurile.

Am reușit să ajungem și pe plajele pe care orice ghid turistic le recomandă. Și cel mai tare m-a impresionat că toate erau publice. Și amenajate cu locuri de luat masa (nu pe nisip), dotate cu dușuri, cu vestiare, cu toalete decente spre foarte curate. Dar și oamenii participau la menținerea perfectă a scenei. Plaje late, înguste, sălbatice, comerciale. Toate acolo, pe cel mult treizeci de kilometri.

Am lăsat la final locul în care am stat cel mai mult. Și singurul de pe insulă la care ne-am întors: Makena State Park. Mai exact la plaja din parc. Puțin după orice zonă locuită, la sud de Kihei, plaja e una dintre cele mai lungi și mai late de pe insulă (vreo trei kilometri lungime și lată de cam treizeci de metri). Rar am văzut așa valuri pe vreme liniștită. Rar spre niciodată. De aceea e și plin de semne care te anunță că sunt curenți și valuri puternice, să nu faci pe viteazul. Dincolo de stâncile din nord sunt zone de snorkeling, dar nu am avut echipament, așa că doar am lenevit. Mă rog, lenevit e departe de realitate, ca să faci față valurilor trebuie să te înfigi bine de tot în pământ. Deci sport, nu glumă. Nu erau cu plăcile pe valuri, probabil că au alte locuri mai bune. I-am și văzut pe drumul spre nordul insulei.

Un filmuleț de pe pagina oficială a parcurilor naturale din Hawaii

Evident că am făcut castele de nisip. În locuri care, atunci când am început construcția, păreau în siguranță. În vreo oră, oceanul a schimbat complet peisajul, plaja fiind cu totul alta. Fără să te deplasezi vreun pic, aveai lucruri noi la picioarele tale.

Makena.

Hawaii nu înseamnă (neapărat) turism. Hawaii e cu totul altceva. E o întoarcere la acele concepte arhaice în care nu omul e centrul universului, ci doar o mică parte, insignifiantă, dintr-un proces căruia nu-i va păsa dacă dispărem ca specie. Suntem aici vremelnic, vom pleca fără ca nimeni să ne simtă lipsa (dimpotrivă), dacă nu știm să prețuim ce am primit.

În drumul balenelor cu cocoașă

Maui, insula pe care am stat, e un fel de medie aritmetică între (cred) turismul industrial din O’ahu și sălbăticia insulelor nelocuite. E undeva la mijloc. E calea aceea pe care trebuie toți să o urmăm. E calea pe care ar fi trebuit să fim deja, dar poate că nu e prea târziu să o luăm acum. E calea care ne învață că orice acțiune are o reacțiune. Că bătaia din aripi a unui fluture aici poate duce la o furtună pe cealălaltă parte a Terrei. Că nu putem să umplem planeta de prostii și să trăim cu impresia că nu ni le va arunca înapoi. Că nu putem să luam tot ce prindem din natură, sperând ca-n timpul vieții noastre să se refacă la loc.

Maui e locul acela în care ar trebui să învățăm că nu mai avem alt loc căruia să-i spunem „acasă”. Pământul e singura noastră casă. Și trebuie să avem grijă de el. Nu există o a doua șansă. Cel puțin nu pentru noi, Terra poate o are.

Mahalo, Hawaii!

PS: Titlul acestei postări vine de la un cântec pe care sunt sigur că-l știți toți. Versiunea cea mai cunoscută e a lui Israel Kamakawiwoʻole. Un localnic hawaiian. Și ideea titlului mi-a venit atunci când ne întorceam de la Hana spre Kihei, lăsând în urmă nu doar zone de vis, o ploaie torențială, un vulcan stins pe care nu am reușit să-l urc de data asta, dar nu doar atât, ci și ce vedeți în ultima poză, cea de jos.

6 thoughts on “Somewhere Over the Rainbow

Leave a Reply

Your email address will not be published.