Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

And nothing else matters (1)

And nothing else matters (1)

Feb 23, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi o cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Sunt puține activități sportive pe lumea asta care mă entuziasmează așa cum mă entuziasmează schiatul. Ca să rămân în zonă, se mai apropie pedalatul și, la egalitate, înotul. Dar sunt amândouă departe, departe… Schiez de la o vârstă la care unii abia merg bine. Și nu vreau să mă laud acum, dar așa e. Am avut marele noroc că părinților mei și prietenilor lor le-a plăcut muntele iarna, așa că de la începutul anilor optzeci, măcar o săptămână pe an mergeam în concediu de iarnă la Semenic. Locul părea unul cel puțin fantastic, dar cum nu văzusem nici măcar Poiana Brașov ca să pot să-mi dau cu părerea, aleg să o cred pe mama când îmi spune că puneam păturile de la hotel în geam ca să nu ne sufle vântul în cameră. Adică destul de nasol. Probabil pe acolo era și mâncarea, la fel și pârtiile. La fel și echipamentul sportiv – probabil cel mai scump echipament sportiv posibil pe vremea aceea. Niște clăpari, dacă aveai norocul să găsești așa ceva, te scăpau lejer de un salariu mediu. Despre schiuri nu am ce să mai zic, că nu găseai nimic, nici măcar dintre cele făcute prin fosta Iugoslavia. Aveam Reghin – de la primul model, nu mai știu cum se numea, Topaz, până la Rubin am avut eu. Cred că mai sus erau doar high-endurile National. Grele de te rupeau la cărat, proaste de te rupeau la propriu pe pârtie. Dacă nu se rupeau ele primele. Iar costumele de schi – vată între două straturi subțiri de fâș. Noroc că nu fumam pe atunci, că sigur lua foc. Instalațiile, o durere. Și gata, ajunge cu preistoria, că și dacă ar fi mai multe de zis, poate o să reiau tema, să ne întoarcem la prezent. Am fost șase zile a Straja. Știu Straja de mult timp, că mergeam ca să mai umplu timpul dintre două concedii de iarnă cu niște adrenalină. La cum schiam pe...

Looking for the Summer. Sorry, sorry! For the Winter!

Looking for the Summer. Sorry, sorry! For the Winter!

Jan 5, 2021

Nu mai ninge de câțiva ani pe la noi. Și asta nu prea mai e o noutate, e doar o tristă realitate. Iarna, mai nou, plouă așa cum ar fi trebuit să plouă cu un anotimp mai devreme, așa că ar cam trebui să rescriem o parte din povești. Să fie cu ploi, mai puțin cu zăpezi, ca să nu îi facem pe cei mici și mai confuzi de cât sunt deja. Aș fi putut să o caut și pe la noi. Zăpada, evident. Dar știu care-s condițiile de prin stațiunile noastre de munte, așa că nu mi-am dorit să am, pe lângă dezamăgiri, și un car de nervi. Da, nu-s patriot, puteți spune. Doar că mie îmi sună asta mai mult a misoginism, nu a patriotism. Eu am ajuns într-un loc fantastic cam în același timp cu cineva care a plecat din Craiova, să zicem, ca să ajungă la Rânca și să parcheze mașina. Poate e nedrept să compar perioadele, eu am mers chiar înainte de Crăciun… În fine, în România, la schi o să mai merg doar în timpul săptămânii de lucru. Și doar în câteva locuri, am scris cu ceva timp în urmă despre ele. (Nu am mai fost de mult la Straja, am înțeles că e o excepție, mi-ar plăcea să fie așa.) Cum aproape toată Europa (aia schiabilă) era închisă, opțiunile nu erau prea multe. Polonia ar fi fost una dintre ele, știam de Zakopane, dar nu am avut prea mult timp să caut. Așa ca am mers pe o pârtie deja bătătorită: Jasna, regiunea Demänovská Dolina – Slovacia. Jasna, dacă nu știți, e o stațiunea cu cele mai multe pârtii din Carpații situați în Uniunea Europeană. Dacă lăsăm în urmă criteriul spațiului UE, ar fi și Bukovel, în Ukraina. Dar Bukovel are două mari dezavantaje, fără a lua în calcul cele ale non-apartenenței la Uniune: altitudinea mult mai mică și lipsa autostrăzilor până acolo. Dar, în vremuri mai bune, probabil că și Bukovel ar merita o șansă. Slovacia era, atunci când am făcut rezervările, în afara zonei cu probleme covid-19. Cazuri puține, acces pe bază de test. Nu aveam nicio problemă cu testul, așa că… Însă, cu câteva...

Numitor comun

Numitor comun

Aug 6, 2020

Muntele Mic, Semenic, Arieșeni (Vârtop), Râușor, Rânca, Șureanu. Sunt locuri din România, relativ aproape de Timișoara, în care, teoretic, ai putea să mergi iarna să schiezi. Ideal ar fi să poți să și rămâi acolo peste noapte, să nu bați drumurile pe timp de iarnă pentru trei sau patru ore de sport. De multe ori, asta se și poate. Dar cu ce cost? Și nu, nu mă refer la bani. Păi să vă spun eu costurile… Toate zonele de mai sus, cu o singură excepție pe care o voi spune la final, arată îngrozitor. Sau, mai precis spus, arată îngrozitor după intervenția umană. Peste tot s-au construit cabane, pensiuni, hoteluri pentru care termenul de „îndoielnic” e un compliment. Arhitectural, chiar și pentru un om fără studii de specialitate și/sau pretenții, dar care poate face comparație cu alte locuri, vorbim de adevărate coșmaruri. Orice excepție de la această regulă pierde instantaneu, chiar și numai prin vecinătatea în care se află. Cum poate o autoritate, oricare ar fi ea, sub orice guvernare, să permită așa ceva, eu nu reușesc să înțeleg. Și nici cum pot rămâne construcții neterminate ani la rând. Sau în ruină. Sau neîntreținute. Sau cu un aspect grotesc, complet în afara peisajului. Și dacă există cineva cu viziune, e dat deoparte sau i se pun bețe în roate. Și peste tot ce am pomenit mai sus, rămâne dezastrul ecologic dezlănțuit concomitet cu tot ce a însemnat nașterea și apoi cu existența unor astfel de mizerii. Gândiți-vă doar la cât de multă pădure s-a tăiat doar pentru parcări, că poate hai, clădirile nu au chiar o amprentă prea mare la sol, sunt ridicate, de obicei, pe verticală. Apoi să ne imaginăm logistica din spatele construirii unei pensiuni. Din beton, evident, că din lemn sunt rare. Poluarea adusă de camioane, betoniere, buldozere. Curg uleiurile și motorina din mașinile vechi ca petrolul din sondele din Dallas. Betoane aruncate peste tot, resturi de fier, de țiglă, de sticlă, de plastic, orice e material utilizat în construcții, acolo rămâne. Asta dacă nu-l ia vreo ploaie zdravănă și-l dă jos de pe munte, unde altundeva decât într-unul din râurile care vor ieși mai apoi din matcă, blocat de digurile...

Lijepa naša domovino

Lijepa naša domovino

Jul 30, 2020

Steagul Croației Când România era încă un stat al cărui acronim era RSR, aducând un pic a republică sovietică, un film văzut „pe sârbi” (da, știu, iar vorbesc despre asta) mi-a marcat copilaria. Era un film despre niște puștani care reușesc să facă niște lucruri extraordinare cu un calculator, în timpul vacanței de vară, pe malul Adriaticii. Nu mai știu dacă era croat sau sloven sau ce era, că pe atunci era doar Iugoslavia, și nici nu mai știu alte detalii din film, țin minte că era ceva între E.T. și Short Circuit, cu muzică rock, cu glume, cât înțelegeam eu limba, cu aventuri. Poate ceva de genul Cireșarii, ca să fiu mai pe aproape. Filmul m-a făcut să am o relație specială, simbiotică aproape, cu calculatorul. La început să-mi doresc unul, să mă joc, apoi, după ce l-am avut, să fac ceva cu el… Asta a fost una dintre „sechele”. Al doilea rezultat al filmului a fost că am început să iubesc, chiar fără să o văd, Riviera Dalmată. Și că aș fi dat orice pe atunci să ajung acolo. Acolo era Paradisul, era aproape, era palbabil, era totuși o țară socialistă, nu înțelegeam, copil fiind, de ce nu avem voie acolo, dar nici de ce ei aveau de toate și noi nimic nu înțelegeam. Nu a fost să fie atunci, că nu au fost vremuri. Apoi au fost alte vremuri, și am cam uitat de Adriatică. Nu de tot, dar… Croații au avut un război urât și lung, apoi și-au revenit bine de tot. I-am urât un pic pentru golul lui Šuker (un fotbalist fantastic, fără îndoială) cu care ne-a scos din „optimile„ World Cup 1998, dintr-un penalty pe care doar arbitrul argentinian, sătul de români probabil, l-a văzut. Ca să plâng și cu ei, acum doi ani, la ultima cupă mondială, când francezii au hotărât că lor le stă mai bine cu trofeul, unde să-l scoată croații în Zagreb, că nu au loc pe străzi. Toți avem nostalgii. Iugoslavia (sau oricare dintre țările de azi care pe vremuri o formau) e nostalgia mea cea mai pregnantă. E spațiul (dar nu în sensul fizic, geografic) în care mi-am trăit copilăria. Totul se...

Next available slot in…

Next available slot in…

Oct 23, 2019

Sursa foto: france.fr Am ajuns pentru prima dată la piramida din curtea Muzeului Louvre acum mai bine de un sfert de secol. Nu ne-a luat mai mult de o jumatate de oră să intrăm, eram vreo cincizeci de liceeni gălăgioși și curioși. Și am intrat plătind un preț nu modic, ci aproape insignifiant, cred că doi-trei franci. Nici un euro, adică. Că așa au decis cei de la muzeu, că unor copii veniți din Europa de Est nu trebuie să le iei toți banii de înghețată, dacă vor să vadă o parte din minunile lumii. Am stat o zi pe acolo, dar a meritat fiecare secundă. Nu mi-a trebuit bilet de ordine să văd La Gioconda, pur și simplu am intrat în camera în care era expus tabloul și atât. Nici în Turnul Eiffel nu am urcat obosind la coadă. Nici la Notre-Dame. Singura coadă mare pe care mi-o amintesc a fost una în fața unei toalete publice. Mă rog, timpul se scurge altfel când… Ați prins ideea. Și asta după ce, cu câteva zile înainte, vizitasem cam tot ce se putea vizita în regiunea munților Vosgi, în estul Franței. Fără programări, fără nimic. Mers direct acolo și atât. Apoi am luat o pauză de la călătorit pe afară. Dar nici atunci când m-am întors, nu mi s-a părut că s-a stricat ceva. Era prin 2000 și un pic. Unele lucruri erau schimbate în bine (evident, pentru noi, cei din România), erau turiști din Asia, dar nu așa mulți, iar rușii abia începuseră să apară. Românii – turiștii, nu diaspora, erau doar prin locurile cu adevărat comerciale. Încă se putea respira ușor prin Europa. Dar, mai nou, nu ai cum să nu observi în ce direcție se îndreaptă și turismul. Globalizarea, accesul relativ ieftin la mijloace rapide de călătorie – avionul nu mai costă o avere azi , cazarea de tip Airbnb (eu nu am încercat-o încă), avantajele pentru studenți au ridicat agresiv numărul turiștilor în ultimul deceniu. Noi nu resimțim asta, ba cred că ne bucurăm când auzim vorbindu-se limbi exotice (adică nu doar cele pe care le recunoaștem ușor atunci când le auzim) prin oraș. Dar dacă te uiți la cei din...

Să regândim turismul

Să regândim turismul

Dec 19, 2012

Ultimii doi ani au fost cu noroc pentru cei care au investit în turismul de iarnă. Dacă ai făcut un hotel în vârf de munte și lângă o pârtie, sigur l-ai avut plin-ochi… Dar e atât de greșit să faci asta… E atât de greșit să te apuci să tai pădurea, să remodelezi muntele, să tragi un drum până sus, să ridici un ditamai hotelul! Pentru că, din momentul în care ai făcut toate astea, șansele tale să mai ai zăpadă sau să-ți mai stea pe pârtie tind către zero. Nicăieri în lumea civilizată nu modifici microclimatul. Peste tot pe unde am fost, cazarea se face în vale. Acolo s-a construit totul. Urmează (aproape invariabil) un drum de câțiva kilometri până la baza muntelui și de acolo urci cu o telecabină de dimensiuni mari sau cu telegondola. Poate doar câteva restaurante și zone de relaxare. Și atât! Iar zona-propriu zisă de schi e complet libera! Nu vezi niciun hotel, nicio pensiune, niciun drum.  Și, mai ales, NU VEZI AUTOTURISME! În lipsa arborilor, mai devreme sau mai târziu, solul va pleca la vale, dus de apă. Mai devreme sau mai târziu, toate acele clădiri și toate mașinile vor încălzi prea tare zona și vom schia doar pe pârtii artificiale. Mai devreme sau mai târziu, toate acele investiții se vor întoarce împotriva celor care au băgat bani acolo (poate deja știu asta, de aia au și prețurile atât de mari). Totul se construiește între 1300 și 1500 de metri altitudine. Zona e extrem de sensibilă la schimbările de temperatură și, cu mici excepții (Semenic și Muntele Mic, munți care au norocul să fie poziționați în fața unor fronturi de aer foarte umede care vin dinspre Mediterană), vom asista la scene triste, cu petice de zăpadă de sub care se văd doar pietre… Nici vorbă de schiat. Și avem atât de puțini munți cu înălțimi mai mari și, în același timp, potriviți pentru a găzdui pârtii de schi. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că materialele de construcție nu ajung acolo cu elicopterul, ci cu mașinile de mare tonaj. Nicăieri nu înlocuiești fiecare brad tăiat cu o construcție sau cu o sută de metri de drum. Efectul e devastator pentru mediu, pentru climă, pentru sol. Nicăieri… cu excepția României....