Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

And nothing else matters (3)

And nothing else matters (3)

Mar 2, 2021

E cam timpul să închid acest mic serial. Evident, cu o concluzie. A mea, la fel de evident… Nu sunt un pretențios. Sau sunt, dar nu sunt snob, arivisit sau vreo mironosiță. Am stat în căminele Complexului Studențesc din Timișoara vreme de patru ani, și singur (un timp) în cameră, și cu încă un coleg, dar și în patru sau chiar cinci, când aveam „chiriași” peste noapte/săptămână etc. Dacă ați trăit o astfel de experiență anterior anului 2000, nu prea vă mai poate speria nimic. Ei bine, unele locuri arată acum la Straja cum arătau pe atunci în Complex. Dar azi, majoritatea construcțiilor din Complex s-au renovat, au ajuns să fie decente, într-un echilibru cu zona și cu restul clădirilor. Nu mai vezi orice culoare sau formă acolo. S-a cizelat, cum s-ar zice. Au fost nevoie de niște ani, dar acum e bine. Și sunt convins că e bine și la interior, nu doar la exterior. Cam asta e nevoie și la Straja. O redefinire. O renaștere. Nu putem repara stațiunea demolând tot, că nu suntem pe poziții de forță. Da, s-a greșit când s-au dat toate acele autorizații de construcție. Da, planul urbanistic zonal e o glumă bună/tristă. Da, probabil că-s bani negri plimbați între o droaie de buzunare. Dar dacă vrem să facem ceva bun cu zona aia, ar cam trebui să luam măsuri. Preferabil de azi. Și hai să o luam punctual: În primul rând, nu ar mai trebui permise noi construcții sus, pe munte. Vrei cabană/pensiune/hotel? Jos, lângă telegondolă! Ai și loc de parcare, ai și acces facil. Interzis accesul oricărui autoturism privat pe drumul către Straja. E păcat de natură, e păcat de drum, e păcat de loc. Dacă nu ești un vehicul implicat în aprovizionarea zonei sau în transportul turiștilor, rămâi cu mașina în zona telegondolei. Fără excepție. Indiferent dacă ești proprietar sus! Dacă ești proprietarul unui teren și al unei clădiri care nu-s parte din circuitul turistic (oficial, nu că pui tu cazarea pe Facebook), lași mașina jos. Dacă tot trebuie să te cazezi sus (deocamdată), îți organizezi urcarea cu una dintre firmele (hmmm) care au microbuze sau mașini speciale de transport. Și pentru că am adus...

And nothing else matters (2)

And nothing else matters (2)

Feb 25, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Bun, acum să trecem la miezul problemei! Stațiunea Straja, cu toate neajunsurile, servește unui singur scop: schi/snowboarding. Sau inițial servea, acum s-au mai lărgit perspectivele, că am văzut multă lume pe acolo care nu avea nicio legătură cu sportul. Și mult timp, Straja a fost unul dintre locurile în care, dacă voiai, puteai să crești. Nu vreau să repet lucruri deja spuse, long story short: Straja a fost mult timp un magnet pentru schiori care voiau să încerce un pic mai mult decât pârtiile comerciale din zona Brașov/Prahova – no offence! În termeni de dificultate, nu știu dacă putem face comparații. Cum în ultimii ani nu am mai ajuns la Straja, priveam cu jind hărțile cu pârtiile de pe munte. Mi se părea ireal că putem avea în România densitatea aceea de pârtii și, simultan, cea mai lungă pârtie țară. Aș fi zis că-i paradisul pârtiilor de la noi. Asta e cea mai bună hartă posibilă (via boarding-nation.ro). Citiți și datele tehnice despre Straja, tot de la ei. Doar că (da, știu, iar încep să mă plâng) realitatea e puțin diferită. Să fim clari, știu că niciunde în lume hărțile nu au valoare contractuală. Da, am văzut și în alte părți/țări pârtii sau instalații doar pe hârtie/aplicație. Și pentru că lucrurile se leagă, cea mai proastă (oare cum să scriu? cu majuscule? bold? font de 24?) decizie luată vreodată pentru Straja e acel drum care taie stațiunea. Nu că o taie, o face harcea-parcea! Franjuri! Trece pe oriunde nu te aștepți! Vrei pârtie legată de pe Vârful Straja până la baza muntelui? Neah, pentru ce? Ce să faci cu opt kilometri de pârtie? Lasă, băgăm noi drumul exact în mijloc, tu-ți dai frumos schiurile jos, bagi clăparii pe pietriș/sare/noroi, că doar nu te-ai născut cu ele în picioare, și trei drumul. Ideal, în două locuri, chiar dacă cineva a avut chiar o idee bună să facă o pasarelă peste una dintre deviațiile drumului, acum nefuncțională din motive...

And nothing else matters (1)

And nothing else matters (1)

Feb 23, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi o cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Sunt puține activități sportive pe lumea asta care mă entuziasmează așa cum mă entuziasmează schiatul. Ca să rămân în zonă, se mai apropie pedalatul și, la egalitate, înotul. Dar sunt amândouă departe, departe… Schiez de la o vârstă la care unii abia merg bine. Și nu vreau să mă laud acum, dar așa e. Am avut marele noroc că părinților mei și prietenilor lor le-a plăcut muntele iarna, așa că de la începutul anilor optzeci, măcar o săptămână pe an mergeam în concediu de iarnă la Semenic. Locul părea unul cel puțin fantastic, dar cum nu văzusem nici măcar Poiana Brașov ca să pot să-mi dau cu părerea, aleg să o cred pe mama când îmi spune că puneam păturile de la hotel în geam ca să nu ne sufle vântul în cameră. Adică destul de nasol. Probabil pe acolo era și mâncarea, la fel și pârtiile. La fel și echipamentul sportiv – probabil cel mai scump echipament sportiv posibil pe vremea aceea. Niște clăpari, dacă aveai norocul să găsești așa ceva, te scăpau lejer de un salariu mediu. Despre schiuri nu am ce să mai zic, că nu găseai nimic, nici măcar dintre cele făcute prin fosta Iugoslavia. Aveam Reghin – de la primul model, nu mai știu cum se numea, Topaz, până la Rubin am avut eu. Cred că mai sus erau doar high-endurile National. Grele de te rupeau la cărat, proaste de te rupeau la propriu pe pârtie. Dacă nu se rupeau ele primele. Iar costumele de schi – vată între două straturi subțiri de fâș. Noroc că nu fumam pe atunci, că sigur lua foc. Instalațiile, o durere. Și gata, ajunge cu preistoria, că și dacă ar fi mai multe de zis, poate o să reiau tema, să ne întoarcem la prezent. Am fost șase zile a Straja. Știu Straja de mult timp, că mergeam ca să mai umplu timpul dintre două concedii de iarnă cu niște adrenalină. La cum schiam pe...

Lijepa naša domovino

Lijepa naša domovino

Jul 30, 2020

Steagul Croației Când România era încă un stat al cărui acronim era RSR, aducând un pic a republică sovietică, un film văzut „pe sârbi” (da, știu, iar vorbesc despre asta) mi-a marcat copilaria. Era un film despre niște puștani care reușesc să facă niște lucruri extraordinare cu un calculator, în timpul vacanței de vară, pe malul Adriaticii. Nu mai știu dacă era croat sau sloven sau ce era, că pe atunci era doar Iugoslavia, și nici nu mai știu alte detalii din film, țin minte că era ceva între E.T. și Short Circuit, cu muzică rock, cu glume, cât înțelegeam eu limba, cu aventuri. Poate ceva de genul Cireșarii, ca să fiu mai pe aproape. Filmul m-a făcut să am o relație specială, simbiotică aproape, cu calculatorul. La început să-mi doresc unul, să mă joc, apoi, după ce l-am avut, să fac ceva cu el… Asta a fost una dintre „sechele”. Al doilea rezultat al filmului a fost că am început să iubesc, chiar fără să o văd, Riviera Dalmată. Și că aș fi dat orice pe atunci să ajung acolo. Acolo era Paradisul, era aproape, era palbabil, era totuși o țară socialistă, nu înțelegeam, copil fiind, de ce nu avem voie acolo, dar nici de ce ei aveau de toate și noi nimic nu înțelegeam. Nu a fost să fie atunci, că nu au fost vremuri. Apoi au fost alte vremuri, și am cam uitat de Adriatică. Nu de tot, dar… Croații au avut un război urât și lung, apoi și-au revenit bine de tot. I-am urât un pic pentru golul lui Šuker (un fotbalist fantastic, fără îndoială) cu care ne-a scos din „optimile„ World Cup 1998, dintr-un penalty pe care doar arbitrul argentinian, sătul de români probabil, l-a văzut. Ca să plâng și cu ei, acum doi ani, la ultima cupă mondială, când francezii au hotărât că lor le stă mai bine cu trofeul, unde să-l scoată croații în Zagreb, că nu au loc pe străzi. Toți avem nostalgii. Iugoslavia (sau oricare dintre țările de azi care pe vremuri o formau) e nostalgia mea cea mai pregnantă. E spațiul (dar nu în sensul fizic, geografic) în care mi-am trăit copilăria. Totul se...

Un pic de bine în orice

Un pic de bine în orice

Jul 10, 2020

Sau „Always look on the bright side of life”, cum zice un cântec mai vechi. Nu prea a mai fost nimic „bright” în ultimul timp, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci. Ziceam luna trecută că mi-am găsit un companion tare drăguț pentru mișcare. Și că cel mai mult l-am testat dând din pedale. Și nu în casă, ci pe unde am apucat. Ei bine, acesta e acel „pic de bine” din pandemia asta. Am redescoperit plăcerea de a mă da cu bicicletă. Nu am zis „a mă plimba”, că nu-i tot timpul o plimbare. Câteodată forțez limitele. Viteză, teren accidentat, nămol. Dar indiferent de modul de pedalare, plăcerea rămâne. Și ce mi se pare cel mai interesant e faptul că, dacă pandemia nu ar fi apărut și nu aș fi fost restricționat la a face mișcare fără a fi între patru pereți și acoperiș deasupra, probabil că nu aș mai fi scris postarea aceasta, că nu-și avea obiectul. După primele zile de lockdown, sălile fiind închise, am zis că nu pot să urc de nebun etajele, mai trebuie să găsesc și altceva. Am început prin a alerga seara, după nouă. Puțină lume, oricum stau într-o zonă mai retrasă, așa că nu deranjam pe nimeni, nu mă deranja nimeni. Doar că alergatul pe stradă, pe asfalt sau beton, nu e cel mai interesant lucru. Așa că nu m-a ținut mult. Dar străzile sunt bune și pentru altceva… Nu o fi Timiș cel mai pitoresc județ din România, dar mai dai câteodată peste un peisaj ca acesta la jumătate de oră de Timișoara. Aveam un mountain bike pe acasă, dar mi se par biciclete destul de greoaie și zgomotoase, plus că mi-au făcut mie cu ochiul niște roți subțiri văzute în trafic, așa că l-am bâzâit pe Dan, un oltean pasionat de multe, printre care și bicicletele, să mă consilieze. Mi-am luat un model de la începutul gamei – Merida Crossway 15 MD – de la RacingBikeShop (foarte de treabă băieții, chiar îi recomand, nu le știu magazinul din Arad, dar pe online au fost OK, și nu e un post plătit, nici măcăr nu cred că vor ajunge să vadă că am...

Connected (or the perfect toy)

Connected (or the perfect toy)

Jun 19, 2020

Am stat mult pe gânduri să mă decid ce jucărie să primesc de ziua mea (surprise!). Știam ce vreau, dar aria era atât de extinsă, încât mi-a fost destul de greu să mă decid. Acum, că am făcut-o, mi se pare cea mai buna decizie luată – pe nișa asta, clar! Voiam un tracker bun și în sală, bun și afară, să știe și hărți, să fie și autonom cât de cât, să arate bine, să nu fie gros, să nu fie mare (nu-s vreun skanderberger sau care o fi numele sportivului care practică sportul ăsta – paranteză foarte lungă, cică sportului i se spune așa la noi de la preluarea greșită a poreclei în limba turcă a unui general albanez, Gjergj Kastrioti, numit Iskender Bey – Guvernatorul Iskander/Alexandru, general care avea o forță incredibilă în braț – braț fier), să pot să-l port și fără telefon lângă mine. Mi-ar fi plăcut să detecteze singur tipul de mișcare fizică, așa cum o face parțial și Apple Watch, dar nu era un punct sine qua non. Deci criterii multiple, greu de pus toate în același ceas. Am luat multe în considerate: Casio, Fitbit, Suunto, Polar, Garmin. Stai, că nu e așa simplu, chiar dacă pare. Da, sunt cinci branduri, dar fiecare are cel puțin trei modele de luat în calcul. Le-am întors pe toate părție (e-întors, că eram în lockdown), am citit tone de review-uri, dar cum să zic, nu mă face nimeni pe mine din vorbe! Am mai și întrebat în stânga și în dreapta… În final, am ales un câștigător. Garmin Fenix 6S Sapphire Carbon Grey! Cum acesta nu e un review propriu-zis, ci mai mult un customer experience, subiectivismul poate atinge cote alarmante. Ah, și nici post plătit nu e (Alo, Garmin?), doar ca să știți. Ce îmi place cel mai mult? Nu îl simți pe mână. Am mers pe varianta S (s stands for small size) nu doar din considerente de dimensiune/diametru – 42mm 6S, 47 6, 51 6X, ci și pentru greutate. Deși treizeci de grame, un espresso, par puține, la alergat le simți pe mână. Geamul e safir, am ales special sticla aceasta, că nu mi-a plăcut ideea de...