AS: Pentru că nu vreau să supraîncarc textul cu prea multe imagini, o să fie și un al doilea episod. Doar cu fotografii. În articolul de mai jos, în mod intenționat, prima fotografie din acest text e din prima seara (9.30pm), în timp ce ultima e, evident, din ultima seara (10.30pm). Fotografiile sunt făcute, grosso modo, din același loc, în vest.

Sunt ani buni de când am fost în Hawai’i. Pe insula Maui, ca să fiu mai exact. Și de atunci, deși am ajuns în zeci de alte destinații, niciun alt loc de pe Terra nu a mai reușit să dea jos de pe primul loc micuța insulă. Un loc de pe partea cealaltă a Pământului, chiar dacă nu chiar la antipozi.

Până săptămâna trecută.

Și nici măcar nu a trebuit să pun piciorul jos din avion, să îmi dau seama că se va întâmpla o schimbare la vârf. Mi-a fost de ajuns o privire pe geam, către Vatnajökull (evident că e copy/paste, nicio altă ființă, în afara localnicilor și poate a nordicilor, în general, nu poate reda numele lor fără eforturi susținute). Deși (și chiar nu mă dau mare acum!), numele acesta îl pot pronunța.

Da, de Islanda e vorba.

Și pentru că orice simțim astăzi intens, adulți fiind, are legătură cu copilăria, trebuie să recunosc că și schimbarea în clasament are un substrat sentimental. O călătorie spre centrul Pământului e primul roman scris de Jules Verne pe care l-am citit. Deși aveam acasă, în biblioteca părinților, mai multe volume din ediția specială a editurii Ion Creangă, nu citisem nimic până pe la vreo opt ani. Dar am ajuns, în joacă, în podul unui vecin, în satul mamei. Și am găsit-o acolo. Am luat-o, am răsfoit-o și apoi am început să o citesc. Întâmplător sau nu, e chiar primul volum din aceasta ediție. Deloc întâmplător, mi-a plăcut. Mult! Atât de mult încât am citit tot ce a fost publicat în limba română. Devenise aproape o obsesie. Și de acolo, din primul roman, mi-ar rămas Islanda în suflet. Dacă nu vedeți legătura, nu e niciodată să citiți cartea. Sau măcar întrebați-l pe noul zeu, AI.

Și acum să ne întoarcem la Islanda zilelor noastre.

Nu intru în prea multe detalii geografice, că sunt à portée de main, ca să rămânem în francofonie. Insula are o suprafață undeva spre jumătate din cea a României, dar populația abia atinge 2.5% (același reper, evident). Adică Timișoara plus zona metropolitană. Șocant, știu. Mai sunt doar șapte țări cu densitate mai mică de 3.9/kmp. Patru oameni împart un kilometru pătrat de teritoriu. Dintre țările de care ați auzit, sub Islanda sunt Namibia, Mongolia, Australia și Groenlanda (mă rog, Groenlanda e cam Danemarca). 65% din populația Islandei stă în capitala și în jurul ei.

Deși credeam că Cercul Polar trece peste insulă, eram într-o gravă eroare (MEA CULPA!). Trece peste statul Islanda, dar nu peste insula Islanda. Ci peste insula Grimsey. Mulțumesc, Wikipedia!

Am ajuns seara acolo. Impropriu spus seara, că era cam cum e la noi pe la amiază. Și a rămas așa până spre miezul nopții. Citeai lejer pe stradă, fără a avea nevoie de vreo sursă de iluminat. Doar de ochelari (eu!). Și nu părea frig, deși veneam de la 30 grade plus. Aeroportul principal nu e chiar la Reykjavik, ci la vreo trei sferturi de oră distanță (Keflavik). Drumurile sunt bune, chiar foarte bune, având în vedere condițiile meteo și geologice de acolo. Oricum nici nu simți distanțele în Islanda, în jurul tău fiind o lume cu totul și cu totul specială, care te fascinează instantaneu. Nu e doar o altă țară pe care o vezi, e o altă lume. Una pe care eu nu am mai văzut-o.

Reykjavík e mic, cochet și curat din cale-afară. Are un downtown (care nu prea-l poți numi old town, deși ei în spun așa), dar și cartiere noi, cu o arhitectură care pare a fi făcută să nu strice impresia artistică, o zonă ultra modernă (Filarmonica arată SF!), o catedrala și mai SF, dar și niște parcuri în care toată lumea se joacă. Și e verde peste tot. Un verde ireal, dar, paradoxal, natural. Am prins în Islanda doar câteva ore cu ploaie, cel mult două. Dar a fost o excepție, în general zilele cu soare sunt rara avis. Poți să îți dai seama de câtă apă cade din cer după vegetația care cuprinde chiar și lava răcită.

Obiectivele turistice pe care le-am vizitat sunt gratuite (parcuri naturale sau orice alt loc care e plin de turiști). Plătești doar parcarea, care e neglijabilă (e pe zi, nu pe oră, deci poți să stai cât vrei acolo). În schimb, muzeele și orice altă aventură organizată e dureros de scumpă. Și nu e un tourist trap, e normalitatea acolo. Cam orice acolo e excesiv. Ușor de înțeles de ce, fiind o insulă atât de departe de continente sau de rutele comerciale. Și de acceptat (că oricum nu ai ce altceva să faci).

Natura e surprinzătoare. Spuneam mai sus că viața și-a găsit calea chiar și pe neprimitoarea magmă răcită și întărită, care nu oferă nimic. Totuși, doar un sfert din suprafața insulei are vegetație, restul fiind zonă aridă, lacuri sau ghețari. Păsările au reușit să își facă cuiburi în cele mai inaccesibile locuri, deși nu am văzut dușmani naturali. Nu am văzut, deci pot exista. E plin de musculițe peste tot, erau locuri în care unii turiști aveau o plasă de protecție peste cap. Pe mine nu m-au deranjat atât de tare. Mai ales că nu am simțit vreun țânțar. Animale sălbatice nu am văzut, în afara păsărilor. În schimb, pentru oi, cai și vaci, partea de sud a insulei pare a fi extrem de primitoare. Sunt garduri peste tot, probabil să nu se piardă în întinderile nepopulate și necontrolate. Pericole naturale și artificiale sunt la orice pas. Vulpea polară nu am văzut-o, poate era undeva mai la nord de zonele locuite. Și, din păcate, nici balenele nu le-am văzut, vântul fiind vinovat de anularea ieșirii pe apă.

Să mănânci pe insulă (nu, nu e voită asocierea paragrafelor, s-a întâmplat să fie așa) e scump. Dar a fost cel puțin OK peste tot pe unde am mâncat, cu foarte mici excepții. Și am încercat inclusiv mâncare orientală (din Orientul Apropiat sau mai puțin apropiat). Și nici nu există mari diferențe de preț. Deși am văzut câteva recenzii care vorbeau de prețuri de stele Michelin. Apa de la robinet e nu doar potabilă, ci se bate cu Evian și alte cele. Citiți despre apa din Islanda, dacă nu mă credeți pe cuvânt. Și e oferită gratuit și din belșug peste tot. Fără să ceri, primul lucru pe masă e apa plată. Hoteluri interesante, confortabile, dar dacă ajungeți vara acolo, să vă luați mască pentru ochi, că altfel nu aveți nicio șansă să adormiți.

Dar în Islanda nu mergi pentru mâncare și nici pentru odihnă. Poate de aceea nici nu vă sfătuiesc să stați mai mult de o săptămână. Ritmul e unul de la intens la nebunesc. Puteți să vă uitați încă o dată la comparația cu România. În patru zile pline, am acoperit, dacă ar fi să pun pe județe de la noi, cam așa: MH, GJ, HD, SB, VL, AG, PH. Pare mult, dar e cam puțin. Peste 900km conduși, probabil 50 făcuți pe picioare.

Am urcat pe un vulcan stins, cu cea mai mare diferență de nivel raportată la distanța străbătută în kilometri la sol (600m, 3km, adică o înclinație medie de 20%). Am pășit pe un ghețar. Am fost vecin cu un gheizer. Am stat cu un picior pe placa Eurasiatică și cu altul pe cea Nord-Americană. Am trecut cu mașina peste vulcani, am intrat în cascade, am urcat pe stânci, să se vadă mai bine puffinii (nu am găsit un termen în limba română pentru drăguțele păsărele), am stat pe plaje cu nisip negru, am stat în ape termale. Am înfruntat un vânt mai aprig decât am simțit vreodată pe pârtiile de schi și am făcut duș natural dintr-un mix de apă de ploaie cu apa din cascadă. Am stat în tricou, dar și cu buff pe cap, wind-stopper și bluză termică pe sub. Deși nu era frig, doar bătea vântul. Am văzut mult, dar cam nimic, în termeni de acoperire, dacă te uiți la insulă. Și, în general, pe drumuri bătute de toată lumea, inclusiv hikingul a fost unul pe un traseu să zicem spre accesibil.

E greu să pui în cuvinte, fără să pară că exagerezi, ce e acolo. Probabil că melanjul dintre peisajul arctic și o zonă ce pare mereu sub imperiul primăverii contribuie mult la impactul puternic la nivel mental. Și absența aproape totală a civilizației. Sunt zone în care nu vezi nimic care să-ți aducă aminte că ești, totuși, pe o insulă locuită. Poate doar drumul asfaltat pe care ești și, mai rar, stâlpii și cablurile de curent. În rest, doar natură. Una complet diferită de orice știam eu. Dar cu atât mai frumoasă!

Natura pe care, din păcate, am reușit să o schimbăm prea mult. Islanda a pierdut deja un ghețar, iar cei care au mai rămas nu mai au, în termeni geologici, prea mult timp. Unii vor dispărea curând, poate nu în timpul vieții noastre, dar, cu siguranță, în timpul vieții copiilor noștri, dacă nu se întâmplă vreo minune.

Islanda e locul în care TREBUIE să te întorci, deși eu rareori merg înapoi într-un loc în care am pus deja piciorul. Islanda se schimbă de la kilometru la kilometru, de la oră la oră. Acum ai orizontul blocat de un deal (sau un fost munte/vulcan), într-un minut vezi un ghețar, apoi o plajă superbă. Un nor amenințător, apoi un soare ca la Tropice, nu la Cercul Polar. Un strop de ploaie, un vânt ca la pol. Doar lavă răcită și întărită, apoi un verde ireal. Râuri tumultoase, zone aride. Și rar, foarte rar, oameni. Nu doar de localnici zic, de oameni în general.

În schimb, e mereu lumină.

Cel puțin vara.

PS: Pentru că Jules Verne mi-a schimbat nu doar copilăria, ci m-a și modelat în adultul de astăzi, mi-ar plăcea să pot să ajung în toate locurile pe care le-am citit în cărțile lui. Așa, ca un bucket list…