Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Looking for the Summer. Sorry, sorry! For the Winter!

Looking for the Summer. Sorry, sorry! For the Winter!

Jan 5, 2021

Nu mai ninge de câțiva ani pe la noi. Și asta nu prea mai e o noutate, e doar o tristă realitate. Iarna, mai nou, plouă așa cum ar fi trebuit să plouă cu un anotimp mai devreme, așa că ar cam trebui să rescriem o parte din povești. Să fie cu ploi, mai puțin cu zăpezi, ca să nu îi facem pe cei mici și mai confuzi de cât sunt deja. Aș fi putut să o caut și pe la noi. Zăpada, evident. Dar știu care-s condițiile de prin stațiunile noastre de munte, așa că nu mi-am dorit să am, pe lângă dezamăgiri, și un car de nervi. Da, nu-s patriot, puteți spune. Doar că mie îmi sună asta mai mult a misoginism, nu a patriotism. Eu am ajuns într-un loc fantastic cam în același timp cu cineva care a plecat din Craiova, să zicem, ca să ajungă la Rânca și să parcheze mașina. Poate e nedrept să compar perioadele, eu am mers chiar înainte de Crăciun… În fine, în România, la schi o să mai merg doar în timpul săptămânii de lucru. Și doar în câteva locuri, am scris cu ceva timp în urmă despre ele. (Nu am mai fost de mult la Straja, am înțeles că e o excepție, mi-ar plăcea să fie așa.) Cum aproape toată Europa (aia schiabilă) era închisă, opțiunile nu erau prea multe. Polonia ar fi fost una dintre ele, știam de Zakopane, dar nu am avut prea mult timp să caut. Așa ca am mers pe o pârtie deja bătătorită: Jasna, regiunea Demänovská Dolina – Slovacia. Jasna, dacă nu știți, e o stațiunea cu cele mai multe pârtii din Carpații situați în Uniunea Europeană. Dacă lăsăm în urmă criteriul spațiului UE, ar fi și Bukovel, în Ukraina. Dar Bukovel are două mari dezavantaje, fără a lua în calcul cele ale non-apartenenței la Uniune: altitudinea mult mai mică și lipsa autostrăzilor până acolo. Dar, în vremuri mai bune, probabil că și Bukovel ar merita o șansă. Slovacia era, atunci când am făcut rezervările, în afara zonei cu probleme covid-19. Cazuri puține, acces pe bază de test. Nu aveam nicio problemă cu testul, așa că… Însă, cu câteva...

Reciclare

Să n-o lungesc aiurea, că și așa nu mai stă nimeni să citească bloguri… Asistăm, din nou, la un discurs anti-UE, anti-corporații, anti-lege, anti-normalitate. Sub pretextul amnistiei și grațierii, Chavez (încă nu Maduro, că nu am ajuns până acolo) de Teleorman reciclează dejecțiile pe care le-a administrat mai bine de doi ani de zile. Dacă nu mai mult. De ce le reciclează, nu știu, când ar putea găsi ceva nou, cu o priză mai bună la public. Dar să nu-i dăm idei… Ce zice el? Hai să ajungem la una ușor de demontat… Zice că multinaționalele să dea mai mulți bani statului român. Să nu repatrieze profitul. Cum ar veni, faci ce vrei, dar să nu alegi. Un fel de naționalizare. Evident, statul român fiind cel mai bun gestionar al banilor, indiferent de sursa de proveniență a acestora.  De trei decenii (bine, de mult mai mult timp, dar pe atunci statul și centra, și dădea cu capul), vedem unde se duc banii publici. Adică nu prea vedem, că transparența tranzacțiilor e doar un concept, și până ce vreun jurnalist curajos nu face câte-o investigație, rămânem în întuneric. Și dacă nu vorbim de salariile bugetarilor, singurele pe care le putem identifica – nu intru acum în discuții despre cât de mari și cât de justificate sunt – chiar nu știm unde naiba se duc banii publici.  Școlile cad în continuare pe copii. Au WC-ul în curte, dar și dacă nu, îl au de cele mai multe ori într-o stare groaznică. Spitalele sunt un focar de infecție. Drumurile, o capcană. Căile ferate, un supliciu. Instituțiile statului, labirinturi birocratice. Serviciile publice, o glumă.  Justiția, singura care ne mai dădea speranțe că ne vom reveni, e îngenunchiată și decapitată. Banii dispar în vile. Unele nici măcar în România, să mai poți zice că se întorc în societate, într-un fel sau altul, ci prin țări exotice. În mașini scumpe, dar pentru care proprietarii nici măcar nu se sinchisesc să facă un minimum de efort pentru a le aduce în legalitate, ținându-le undeva într-o zonă gri, fără ITP sau înmatriculate în Bulgaria. În conturi prin țări al căror nume le-ai auzit doar pentru că-s paradisuri fiscale. Ce fac companiile multinaționale...

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

„Justice is lost, justice is raped, justice is gone”

Oct 26, 2018

Preambul Există o veche zicală românească (poate e și prin alte părți, nu știu sigur, dar nu am auzit-o): „Despre morți, numai de bine”. Hai să nu generalizăm! Nu știu de unde vine, cine a inventat-o și care a fost sensul ei inițial. Poate a fost altul decât cel evident, dar n-aș folosi aceeași măsură peste tot. Cu douăzeci și nouă de ani în urmă, unul dintre lăudătorii regimului comunist, ai exponentului principal, de fapt, Ceaușescu, a găsit de cuviință să apară și el în stradă. Evident că a primit exact ceea ce merita, un duș rece. Aproape la propriu, fiind scuipat de oamenii care l-au recunoscut. Personajul e Adrian Păunescu, un poet de curte, adică un fel de manelist de azi. Nu-s critic literar, dar cam pe acolo l-aș încadra. Și așa ar trebui încadrat oricine se înjosește în felul acesta. Arta nu trebuie niciodată să ridice în slăvi un om aflat la putere, indiferent cine ar fi el. Cu atât mai puțin un dictator. A ieșit pe stradă făcând pe dizidentul, probabil că spre Televiziunea Română se îndrepta. Dar statutul lui de dizident provenea dintr-un nefericit accident, nu din vreo opoziție reală împotriva regimului. Faptul că lumea a uitat (sau doar a închis ochii la) mizeria care îi ieșise din gură sau pix și i-a permis gunoiului să revină pe scena publică. Și pentru că tupeul nu-i lipsea, a candidat și chiar l-au votat unii, astfel că a ajuns înapoi în politică niște ani, nu mulți, mai târziu. Nu mai țin minte prea bine dacă a și fost înmormântat cu onoruri militare, dar mi-e lene să caut ceva despre asta, mă gândesc că au acoperit cei de la OTV subiectul. Și Păunescu nu e singurul.  Astăzi nu trăim într-o dictatură. Trăim într-un melanj de speranță și disperare. Avem, în fiecare clipă, parte de fiecare dintre cele două extreme. Nu sunt în balanță. Nu la mine, cel puțin. Eu nu văd lucrurile că s-ar îndrepta spre mai bine. Și eu sunt un optimist. Dar e clar, nu e dictatură. Deși sunt câțiva acolo sus, urcați de noi (folosesc pluralul chiar dacă nu i-am votat noi, toți) care și-ar dori din tot sufletul să...

Înapoi în stradă

Înapoi în stradă

Oct 21, 2018

În urmă cu un an și jumătate, am ieșit în stradă toată cu sutele de mii. Peste tot. Ieșeau oameni în orice oraș, până și în Alexandria (Teleorman…) a ieșit cineva cu o pancartă #rezist. Poate și pentru că eram la o lună și un pic de când PSD își asigurase un Parlament călduț. Și de la un moment la fel de important, opoziția reală – și cu efect – a lui Iohannis de a-l numi prim-ministru pe Dragnea. În Timișoara, vreme de mai bine de zece zile, am fost în fiecare zi în Piața Operei. Cred că a fost un moment când un sfert din oraș era în stradă. După Revoluția din Decembrie, probabil cea mai mare masă de oameni pe care Timișoara a văzut-o protestând. Și a fost magic.  De atunci, cu greu am mai văzut peste trei mii de oameni strângându-se. De ce? Deciziile politice și inițiativele legislative luate în ultimul timp sunt de o gravitate care depășește simpla grațiere din ianuarie 2017. Dacă atunci rezolva „rezultatul”, acum se schimbă întreaga ecuație. Tot. Pas cu pas, unii mai mici, alții mai mari. Se schimbă oameni, se schimbă instituții. Se schimbă orientări geo-politice. Se scot arme (încă nu de foc) împotriva populației civile. Se aud voci care n-ar avea niciun interes să se facă auzite, voci care ne spun că nu suntem pe drumul bun. Sunt voci ale unor oameni informați, educați, oameni care intuiesc imediat ce se întâmplă, oameni care nu pot fi ușor păcăliți… Asistăm la un derapaj mult mai periculos, către est. Și nu punctul cardinal e problema. Ci lumea care se găsește acolo. O lume din ale cărei gheare am scăpat acum treizeci de ani cu un preț plătit în sânge.  Și cu toate acestea, noi dăm înapoi. Și ce e mai trist, nu suntem învinși. Ci doar resemnați. Plictisiți. Că poate trece de la sine. Da, poate trece de la sine, dar nu mai rămâne nimic în urmă… (Astăzi au fost mai puțin de trei sute de oameni în Piața...

Eu nu sunt!

Peste 70% din voturile exprimate în 2009, dintre cele peste nouă milioane trei sute de mii de voturi (9.320.240)la referendum au fost în favoarea parlamentului unicameral și reducerii numărului de aleși în această instituție. Șaptezeci la sută, da? Doar Iliescu mai obținea ceva similar. Nu știu dacă o astfel de reprezentare e neapărat mai bună, chiar dacă în ultimul timp legile trec la fel de ușor prin două camere cum ar trece și prin una singură. Așa venim din trecut, avem un secol de bicameralism. Dar la fel de bine am fost și monarhie în trecut, iar azi nu mai suntem.Cu siguranță reducerea numărului ar fi avut sens, un simplu calcul matematic raportat la câteva țări europene, mai mari sau mai mici, așa arată: Bulgaria (Parlament Unicameral) Adunarea Națională 240 7050000 locuitori – 1 parlamentar la 29375 locuitoriRomania (Parlament Bicameral) Senat 136, Camera Deputaților 329 20121000 locuitori  – 1 parlamentar la 43270 locuitori Ungaria (Parlament Unicameral) Adunarea Națională 199  9797000 locuitori  – 1 parlamentar la 49231 locuitori Franța (Parlament Bicameral) Senat 348, Adunarea Națională 577 67186000 – 1 parlamentar la 72633  locuitori Olanda (Parlament Bicameral) Camera Reprezentanților 150, Senat 75 17249000 – 1 parlamentar la 76662 locuitori Germania (Parlament Unicameral) Parlamentul Federal 631 81292000 – 1 parlamentar la 128830 locuitori  Hai, să zicem că sunt și alte elemente importante în afara statisticilor, să mai zicem și că vulgul (me included) nu are competența să constate/evalueze aceste detalii și că bunul simț și mai ales nivelul absenteismului aleșilor din Parlament de-a lungul anilor nu sunt criterii de luat în seamă.Dar rămân câteva criterii de care ar trebui să ținem cont. Nivelul moral al celor ajunși acolo. Calitatea lor umană. Educația primită. Da, sunt criterii subiective, poate unora le plac șmecherii, miștocarii, tupeiștii. Poate chiar hoții. Dar toate categoriile de mai-nainte își au locul în alte instituții (tot de stat, dar un pic mai restrictive când e vorba de absentat de la locul îndeplinirii „mandatului”, nu să fie parte din puterea legislativă. Eu nu pot să-mi imaginez țara în care condamnați pentru fapte penale sau cercetați penal au la îndemână aparatul care îți permite modificarea legilor. Deși ar fi de ajuns să deschid ochii…Ajungem după nouă ani la un nou referendum. Zic să ignorăm eșecul plebiscitului suspendării din...

Evoluție

Există și o parte bună în decizia arbitrară (mă rog, cică au o justificare, o lege de prin șaptezeci) a guvernanților de a interzice plăcuțele românului emigrat în Suedia: m-am enervat suficient încât să scriu din nou. Deși nu despre politică voiam să scriu…  „Pentru că putem!”, această tâmpenie pe care Codrin Ștefănescu o scoate pe gură rânjind, s-a aplicat și azi. Putem să fim extrem de intransigenți în aplicarea legii, clar. Un număr de înmatriculare, scris din disperare (sau mulțumire) de unul pe care partidul lui Ștefănescu l-a trimis atât de departe, e mult mai periculos ca un violator prins în fapt, dar căruia i se aplică decizia de cercetare în libertate. Și în universul lagărelor de exterminare din regimurile totalitare – naziste, comuniste, nicio diferență – șefii dintre deținuți, peste deținuți, erau cei cu pedepse pentru ucidere, viol, tâlhărie, nu elitele. E clar că omul ăla care s-a realizat în țara adoptivă (câți dintre localnici credeți că au Audi A5?) e plin de reproșuri la adresa celor care azi fac ce vor cu țara. Și „reproș” e așa, o metaforă. Simt ăștia că, din moment ce unul căruia îi merge atât de bine acolo unde a ajuns încă vine acasă plin de draci (pe care îi mai și exprimă), lumea nu mai e așa de proastă. Poate mai merg ai noștri la cules de căpșuni în Spania, la spălat de vase în Anglia, la îngrijit bătrâni în Germania. Dar nu mai merg bucurându-se de cele câteva sute, cel mult mii de euro pe care-i pun deoparte. Merg înjurându-i pe toți cei care le-au răpit șansa de a sta acasă.  Imaginați-vă pentru o clipă România fără cei plecați în Europa. Imaginați-vă viața celor rămași, dar fără banii trimiși mereu acasă. Imaginați-vă nivelul șomajului, că oamenii ăia nu de bine au plecat. Nu de lene, nu din lipsă de chef de a munci își rup acum spatele câte zece, douăsprezece ore pe zi pe mai știu eu unde. (Am auzit vorbindu-se româna din sud-vestul Portugaliei, până-n Moscova, din Danemarca până în Turcia. Nu a fost țară în care să fi ajuns și să nu fi auzit vorbindu-se româna. Și nu de turiști zic acum.)...