Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Sfârșitul legendelor

Sfârșitul legendelor

Nov 27, 2020

Olimp, Grecia Am crescut cu fotbal. Era și normal. Venea din familie, tatăl meu fiind bolnav după acest sport. Bolnav și implicat: a jucat, a fost președinte de club, a fost arbitru. Nu în primele ligi, dar undeva pe la mijloc. Și asta s-a transmis cumva. Deși s-a transmis doar pasiunea, nu și talentul. Timpul a mai estompat din pasiune; timpul și lipsa rezultatelor. La cluburi, la națională. Că nu am reușit niciodată să am o echipă favorită care să nu fie românească. Numiți asta pseudo-patriotism (că tot vine 1 Decembrie), numiți-o cum vreți, dar asta e. Au fost și rămân în suflet câteva echipe: Pandurii, Steaua, Naționala (sau pluralul aici, că mai nou ne lăudăm și noi cu ce putem, adică și cu ăia mici). Pandurii – de când jucau la ultra-matinalul Diviziei C, pe stadionul cu tribune din banci de lemn, cu vopsea scorojită de ploaie-soare-zăpadă-ploaie-soare-zăpadă, fără acoperiș, cu o singură lojă pentru tovarășul prim-secretar, Steaua – de când… nici nu mai știu de când, și mai ales de ce, când Știința lui Balaci era la doi pași de mine. Iar Naționala… ce explicație să mai dau aici? Dar m-am bucurat cu fiecare echipă românească ajunsă să facă performanțe sau măcar surprize prin Cupele Europene. De la Intertoto la Cupa Cupelor, Cupa UEFA, până la Cupa Campionilor Europeni. Echipe care azi nu mai există, unele pe drept șterse din clasament, altele nereușind să se adapteze prezentului. Dacă nu ați prins acele vremuri, copilaria voastră a fost puțin mai săracă, îmi pare rău să o spun. Eu le-am iubit, și nu e deloc nostalgie aici. Am cam lungit începutul, deh, vârsta… Am scris mai sus de Balaci. Pe el l-am văzut jucând. Din păcate, niciodată din tribune. Dar nu era singurul. Nu țineam cu Craiova, dar puteam să dau din cap, la orice oră, „primul unsprezece”. De la Silviu Lung la Cârțu, Balaci și Cămătaru. La fel puteam să fac și cu Steaua, Dinamo, dar puteam lejer să zic vreo doi-trei jucători de la majoritatea cluburilor din Divizia A. Despre fotbalul de afară știam mai puțin. Că nu prea erau surse. Ce vedeam pe la noi era prea puțin. Ce citeam (apropo, aveam...

Mâine

Mâine

Nov 29, 2016

Nu am mai scris despre fotbal. De fapt, nu am mai scris nimic de mult. Și urăsc motivul pentru care o fac acum… În dimineața asta (noapte la ei), un avion care ar fi trebuit să aducă o echipă sud-americană la o finală de cupă, i-a dus pe cei mai mulți dintre jucători în istorie. Într-o istorie neagră. Nedorită. Nu auzisem de Chapecoense FC, probabil că nici voi. Poate doar cei foarte implicați în fenomenul fotbalistic să o fi știut. Cu atât mai puțin știam de finala de cupă continentală.    Dar am auzit de alte două echipe. Europene. Cu un nume mult mai cunoscut, oricât de profan ai fi în sport: AC Torino și Manchester United.   Ceea ce poate nu știți e că echipele de mai sus au luat-o și ele, cândva, de la zero. De la un zero forțat, nedrept.   În 1949, când Europa își căuta încă identitatea după ultimul război mondial, sportul revenea și el la normalitate. AC Torino se întorcea din Portugalia, după un amical jucat în onoarea căpitanului Benficăi, Ferreira. Deși jucător excepțional, căpitan mai bine de două sute de meciuri pentru portughezi, numele lui a rămas legat de trista istorie a echipei torineze. Avionul nu a mai ajuns vreodată să aterizeze. S-a oprit definitiv în zidul unei biserici Basilica din Superga. Toți jucătorii au murit în accident. Ei erau, în mare parte, și jucătorii echipei naționale a Italiei. Națională care, nereușind să iasă din starea de șoc, avea să călătorească anul viitor, până în Brazilia, la Cupa Mondială, cu vaporul. O întreagă generație pierdută. O generație de aur. Torino Grande, așa i se spunea. Poate cea mai bună echipă de fotbal a momentului. Un milion de oameni au ieșit pe stradă în ziua funeraliilor. Un milion. În Torino. Un număr imens pentru acele vremuri. Un număr imens pentru orice vremuri.   (Sursa foto: Regioni Italiane)   Unsprezece ani mai târziu, Manchester United venea acasă după primul meci la Belgrad în Cupa Europa, jucat cu Steaua Roșie. Cu escală la Munchen, avionul nefiind capabil să parcurgă întreaga distanță într-un singur zbor. S-au oprit pentru realimentare, dar vremea s-a stricat între timp. Au încercat de două ori să decoleze – dar...

Cronica unei morți amânate

Cronica unei morți amânate

Jun 20, 2016

Da, o să scriu și eu despre fotbal. Am mai scris, nu e ceva nou, dar acum suntem la nici douăzeci și patru de ore de la o înfângere care ne-a scos din cap ideea că am putea avea loc între primele șaisprezece echipe ale continentului. Și ne-a bătut o echipă care are șanse doar teoretice (matematice?) să ajungă acolo. Din câte știu, se iau în calcul punctele scoase cu cei de deasupra, nu cu cei ce pleacă acasă. Cu toate astea, echipa națională nu cred că va înțelege ceva din această înfângere și nici din dăruirea celor care ne-au scos fotbalul din cap. (By the way: Felicitări, Albania!) Am crescut cu fotbal. Nu am fost talentat (nu am prea fost la niciun sport de echipă, naiba știe de ce) și nici nu am încercat să fac ceva să acopăr lipsa talentului. Jucam pe stradă și în curtea școlii cu orele, dar doar pentru distracție, atâta tot. Dar trăiam fotbalul. Îl citisem în cărțile lui Manușaride, ale lui Chirilă. Îl ascultasem în poveștile tatălui meu despre Dobrin, minunea care a stat pe bancă în Mexic `70. Îl vedeam live (mergeam și la Pandurii la meciuri, când nici măcar în Divizia B nu erau), mă uitam la TV încă de pe vremea în care comentatorii trebuiau să ne spună care echipă încotro atacă, lipsindu-ne culorile de pe ecran (pentru cei mai tineri, televizoarele nu au fost tot timpul înguste cât un tablou și în culori). În limba română, în limba sârbă, în bulgară, ba chiar și-n rusă – bulgarii retransmiteau un canal rusesc. Îl ascultam la radio, cărând după mine un radiocasetofon pe baterii. Și-l trăiam cu fiecare gol dat de o echipă românească. Sau al naționalei. Prima calificare la un Campionat European. Tot în Franța. Acum treizeci și doi de ani. Euro 88, după o grupă din care am scos Italia, echipa care cu doi ani în urmă luase aurul la Copa Mundial de Fútbol – España 82.  Erau opt echipe la turneul final, nu toată Europa, ca acum. Opt. Și acolo tot un punct am luat, dar cui? Finalistei Spania. Poate atunci s-a născut cu adevărat fotbalul românesc. Sau acolo am atins maturitatea. Că...

UEFA Europa League se vede frumos

UEFA Europa League se vede frumos

May 11, 2013

  Era prin 1986 sau ’87. Oricum, imediat după momentul câștigării Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. Pandurii Tg-Jiu jucau un meci de cupă cu echipa momentului. În acele timpuri, gorjenii se scăldau prin Divizia C (sau B, nu sunt sigur). Mergeam să-i văd, de obicei, la „matineu”, dar atunci am lipsit de la ultima oră de la școală, ca să ajung la timp (și loc) la stadion…  N-aveau nicio șansă, dar asta nu a împiedicat jumătate din populația masculină a urbei să vină pe stadion. Pentru cei care nu l-au văzut până acum nici măcar la televizor, stadionul nu avea pe vremea aceea mai mult de 5000 de locuri. Bănci de lemn putrezite, dar vopsite în verde, trepte de beton crăpate și aproape tocite de vreme, o tabelă electronică terminată doar pe jumătate și care arăta doar scorul cu niște becuri chioare, garduri din sârmă, o copertină care adăpostea doar o zecime din locuri, și acelea la tribuna I, simbolurile comuniste – „secera și ciocanul” galbene pe un fond roșu și stema Republicii Socialiste România pe două pancarte imense de tablă de o parte și alta a tribunei de care ziceam mai sus… Nocturnă nu avea nici Ghencea, pe atunci. Dar la meciul acela au fost pe puțin 15000 de oameni! Nu știu cum naiba au putut să intre, dar au fost! Stăteau și pe pista de atletism, și pe cinci rânduri în picioare. Iar pe bănci… sardine! Erau oameni care s-au urcat chiar și în plopii din jurul stadionului, doar-doar or prinde ceva. Au prins. Steaua a jucat cu blândețe – aș zice, dacă ne-am uita la scor: doar 3-0. Nu au fost primiți cu prea mare bucurie, Pandurii era echipa „lui Dinamo” în vremea aia („cooperative” au existat tot timpul), dar apogeul violenței a fost atins prin urări de genul: „Băi, să dea Domnu’ să picați cu Dinamo în turul următor!”. Iar singurele victime au fost niște spectatori din plopi care, după încălzirea de rigoare, au uitat de meci și au început să joace table și, scăpând zarurile, s-au aplecat după ele și au ajuns în ambulanță. (True story!) Aaa… și un vecin de peluză a aruncat cu semințe după arbitru...

…Football first

…Football first

Apr 15, 2013

 „Serious sport has nothing to do with fair play. It is bound up with hatred, jealousy, boastful- ness, disregard for all rules, and sadistic pleasure in witnessing violence. In other words, it is war minus the shooting… Most of the games we now play are of ancient origin, but sport does not seem to have been taken very seriously between Roman times and the nineteenth century… Then, chiefly in England and the United States, games were built up into a heav- ily-financed activity, capable of attracting vast crowds and rousing savage passions, and the infection spread from country to country. It is the most violently combative sports, foot- ball and boxing, that have spread the widest.” – GEORGE ORWELL   Sursa: Dexonline. Am putea spune că violența în sport (în fotbal, ca să nu fim în afara subiectului) s-a născut în același timp cu jocul în discuție. Undeva în a doua jumătate a secolului XIX. A ajuns și ea la maturitate, după un secol și jumătate de… progres, să-i zicem. Sau poate că nu există nicio evoluție, doar boom-ul mediatic al ultimilor treizeci, patruzeci de ani ne-a adus-o în prim-plan. Verbală sau fizică – e doar un detaliu minor. S-a născut odată cu fotbalul. Și în același loc: Anglia. Din fericire, n-am fost niciodată martor „pe viu” al acestor violențe. Cred că nici măcar al celor verbale, dacă las deoparte înjurăturile. Pe care, cu indulgență și, prin creativitatea și umorul celor care le-au dat viață, le-aș accepta ca fiind, până la urmă, normale în sport. Doar nu mergem la teatru, mergem pe stadion. Există însă și acolo limite, nu merg doar ființe grobiene, subumane, să vadă un meci de fotbal. Dar hai să clasificăm înjurăturile la capitolul „trecem peste asta mai ușor”. Primul meu contact cu violența a venit când aveam doar nouă ani. Ziua finalei Cupei Campionilor Europeni. După-amiaza… Sau chiar seara. Așteptam meciul, nu cu mare nerăbdare, mai ales că nu țineam cu niciuna dintre echipe, dar televizorul mergea „pe sârbi”. Nu le știam chiar atât de bine limba, dar îmi ajungeau imaginile ca să îmi dau seama că ceva foarte grav s-a întâmplat pe Heysel. Văzând îmaginile cu oamenii întinși pe gazon,...

Scurtă poveste despre miracole

Scurtă poveste despre miracole

Mar 9, 2013

Mi-a plăcut sportul când eram mic. Să-l privesc, să citesc despre el, să-l practic… Și cred că am încercat aproape orice sport, de echipă sau individual. Fotbal, tenis de masă, baschet, volei, schi alpin, înot, ciclism, atletism. Unele le-am practicat cât de cât de performanță; altele (de fapt… majoritatea), doar în joacă. Evident, dintre toate, cel mai mult îmi plăcea fotbalul. Din păcate, acolo eram cel mai slab. Rar prindeam și echipa clasei (deh, eram mulți băieți în clasă, unii cu un real talent în sportul ăsta), așa că, de cele mai multe ori, fotbalul îl jucam pe străzile din apropierea casei bunicilor. Era o zonă mai mult decât liniștită, mașinile treceau pe acolo de două ori pe zi, așa că nu trebuia prea des să mutăm porțile (niște cărămizi aduse cine știe de pe unde). Doar vecinii ne mai luau la șuturi, de fiecare dată când mingea „cu 35” le punea ceapa sau lalelele, după caz, la pământ. Geamurile erau destul de departe de stradă, erau în siguranță. N-am reușit să-i moștenesc talentul tatălui meu, care jucase fotbal chiar foarte bine, fiind apoi și arbitru și președinte de club. Dar tot am iubit fotbalul mai mult ca orice alt sport. Și, așa cum spuneam la început, mi-a plăcut și să citesc despre el. Aveam multe cărți despre fotbal în bibliotecă. Unele erau extrem de plictisitoare, nefiind altceva decât regulile arbitrajului… Dar altele… Altele erau pline de legende. Sunt prea mulți ani de atunci, ca să-mi aduc aminte despre toate cărțile ălea. Țin minte cartea lui Ioan Chirilă, „Glasul roților de tren” sau pe aceea a lui Chiriac Manușaride, „Cartea spectatorului de fotbal”. Sau „Aproape totul despre fotbal”, tot a lui Manușaride. Or mai fi fost și altele, cu siguranță. Dar titlurile lor s-au ascuns pe undeva printre alte amintiri… N-am uitat unele povești de acolo… Erau vremurile în care echipele românești începuseră să aibă rezultate cât de cât bune. Anii de după 1985-1986, când Steaua câștigase Cupa Campionilor Europeni. Când UEFA nu luase deciziile care au dus la separarea echipelor pe criterii de avuție, când încă mai erau trei competiții continentale la nivel de club: Cupa Campionilor Europeni, Cupa Cupelor și Cupa UEFA....