„Serious sport has nothing to do with fair play. It is bound up with hatred, jealousy, boastful- ness, disregard for all rules, and sadistic pleasure in witnessing violence. In other words, it is war minus the shooting… Most of the games we now play are of ancient origin, but sport does not seem to have been taken very seriously between Roman times and the nineteenth century… Then, chiefly in England and the United States, games were built up into a heav- ily-financed activity, capable of attracting vast crowds and rousing savage passions, and the infection spread from country to country. It is the most violently combative sports, foot- ball and boxing, that have spread the widest.” – GEORGE ORWELL

 

Sursa: Dexonline.

Am putea spune că violența în sport (în fotbal, ca să nu fim în afara subiectului) s-a născut în același timp cu jocul în discuție. Undeva în a doua jumătate a secolului XIX. A ajuns și ea la maturitate, după un secol și jumătate de… progres, să-i zicem. Sau poate că nu există nicio evoluție, doar boom-ul mediatic al ultimilor treizeci, patruzeci de ani ne-a adus-o în prim-plan. Verbală sau fizică – e doar un detaliu minor.

S-a născut odată cu fotbalul. Și în același loc: Anglia.

Din fericire, n-am fost niciodată martor „pe viu” al acestor violențe. Cred că nici măcar al celor verbale, dacă las deoparte înjurăturile. Pe care, cu indulgență și, prin creativitatea și umorul celor care le-au dat viață, le-aș accepta ca fiind, până la urmă, normale în sport. Doar nu mergem la teatru, mergem pe stadion. Există însă și acolo limite, nu merg doar ființe grobiene, subumane, să vadă un meci de fotbal. Dar hai să clasificăm înjurăturile la capitolul „trecem peste asta mai ușor”.

Primul meu contact cu violența a venit când aveam doar nouă ani. Ziua finalei Cupei Campionilor Europeni. După-amiaza… Sau chiar seara. Așteptam meciul, nu cu mare nerăbdare, mai ales că nu țineam cu niciuna dintre echipe, dar televizorul mergea „pe sârbi”. Nu le știam chiar atât de bine limba, dar îmi ajungeau imaginile ca să îmi dau seama că ceva foarte grav s-a întâmplat pe Heysel. Văzând îmaginile cu oamenii întinși pe gazon, fără suflare, am fost (inițial) convins că stadionul s-a prăbușit dintr-o eroare de construcție sau pentru că era prea vechi. Dar aveam să înțeleg că vinovații trebuiau căutați printre cei care veniseră să asiste la meci, și nicidecum printre constructori. Printre suporteri.

Au urmat multe meciuri, majoritatea din spațiul ex-iugoslav (nu aveam prea multe alternative). Meciurile Partizan Beograd-Crvena Zvezda sau cele dintre echipele belgrădene jucate împotriva croaților de la Dinamo Zagreb erau, de departe, apogee ale violenței pe stadioane și în afara lor. Croații și sârbii își împărțeau pumni și picioare – de multe ori treceau și la arme (albe sau nu) – având în spate nu doar rivalitatea dintre cluburi, ci și ura dintre nații.

Imediat după 1989, violențele au izbucnit și pe stadioanele de dincolo de Cortina de Fier. Iugoslavia era singura țară comunistă aproape liberă, de aceea acolo a început totul mai devreme. Dar restul Europei de Est era destul de bine ținut în frâu. În cazul derby-urilor, armate întregi (la propriu!) erau interpuse între galerii, sub pretextul participării tuturor categoriilor sociale la „spectacolul sportiv”. Grija autorităților era, însă, cu totul alta decât siguranța spectatorilor… În ce alte condiții s-ar fi putut strânge zece, douăzeci sau chiar treizeci de mii de oameni într-un singur loc, dacă nu la un meci de fotbal? Tensiunea acelor momente trebuia ținută sub control de teama că violența taberelor și-ar fi schimbat brusc direcția către un inamic comun, puterea comunistă. Vă mai aduceți aminte când Andone l-a sfidat pe Nicu Ceaușescu, aflat la tribuna oficială, în timpul finalei Cupei României? Acela a fost un moment de care se temeau cei de la conducere.

Ucraina, Rusia, Ungaria, Polonia au devenit și ele „zone de război” la fel ca restul Europei. Galeriile au avut libertatea de a se organiza după propriul plac, devenind adevărate miliții paramilitare. Stadionul e doar un pretext, batăile au loc, de cele mai multe ori pe stradă.

Scena din Cluj, cu jandarmul lovit cu o cărămidă în față încă mă urmărește…

 

Stadionul Ghencea incendiat, bătăile din stradă de la Craiova, „bricheta” de anul trecut din Giulești, scaunele aruncate (parcă) tot în Ghencea. Nici România nu face notă discordantă…

Dar violența n-a rămas pe Bătrânul Continent. Ceea ce se întâmplă în America Latină depășește orice imaginație. Armele se-ndreaptă nu doar împotriva galeriilor opuse, ci și împotriva jucătorilor. Crime în stradă, pe stadion. Peste tot. Nici Africa nu face excepție. Nu cu mult timp în urmă s-a dat verdictul împotriva celor care s-au făcut vinovați de moartea celor 74 de spectatori de pe un stadion din Egipt (Port Said)…

EURO2012… Nici acolo nu a fost altfel. Varșovia. Polițe plătite rușilor de către polonezi.

Nu stau să analizez cauzele. Poate e vorba de refulări ale unor grupuri marginale ale societății. Poate e vorba de rasism. De naționalism. De lipsa educației. De excesul de alcool. Și poate că nici nu sunt importante cauzele. Importante sunt măsurile care ar trebui luate. „Toleranță ZERO” ar trebui să fie cea mai bună reacție. Dar întrebarea e alta: avem vreo șansă să stopăm complet violența pe stadioane? Eu, personal, cred ca nu…

Notă: „Football first” este prima dintre cele 11 valori fundamentale ale UEFA…

„In everything that we do, football must always be the first and most important element that we take into consideration. Football is a game before being a product, a sport before being a market, a show before being a business.”

Sursa foto: aici, aici, aici, aici.