Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

And nothing else matters (2)

And nothing else matters (2)

Feb 25, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Bun, acum să trecem la miezul problemei! Stațiunea Straja, cu toate neajunsurile, servește unui singur scop: schi/snowboarding. Sau inițial servea, acum s-au mai lărgit perspectivele, că am văzut multă lume pe acolo care nu avea nicio legătură cu sportul. Și mult timp, Straja a fost unul dintre locurile în care, dacă voiai, puteai să crești. Nu vreau să repet lucruri deja spuse, long story short: Straja a fost mult timp un magnet pentru schiori care voiau să încerce un pic mai mult decât pârtiile comerciale din zona Brașov/Prahova – no offence! În termeni de dificultate, nu știu dacă putem face comparații. Cum în ultimii ani nu am mai ajuns la Straja, priveam cu jind hărțile cu pârtiile de pe munte. Mi se părea ireal că putem avea în România densitatea aceea de pârtii și, simultan, cea mai lungă pârtie țară. Aș fi zis că-i paradisul pârtiilor de la noi. Asta e cea mai bună hartă posibilă (via boarding-nation.ro). Citiți și datele tehnice despre Straja, tot de la ei. Doar că (da, știu, iar încep să mă plâng) realitatea e puțin diferită. Să fim clari, știu că niciunde în lume hărțile nu au valoare contractuală. Da, am văzut și în alte părți/țări pârtii sau instalații doar pe hârtie/aplicație. Și pentru că lucrurile se leagă, cea mai proastă (oare cum să scriu? cu majuscule? bold? font de 24?) decizie luată vreodată pentru Straja e acel drum care taie stațiunea. Nu că o taie, o face harcea-parcea! Franjuri! Trece pe oriunde nu te aștepți! Vrei pârtie legată de pe Vârful Straja până la baza muntelui? Neah, pentru ce? Ce să faci cu opt kilometri de pârtie? Lasă, băgăm noi drumul exact în mijloc, tu-ți dai frumos schiurile jos, bagi clăparii pe pietriș/sare/noroi, că doar nu te-ai născut cu ele în picioare, și trei drumul. Ideal, în două locuri, chiar dacă cineva a avut chiar o idee bună să facă o pasarelă peste una dintre deviațiile drumului, acum nefuncțională din motive...

And nothing else matters (1)

And nothing else matters (1)

Feb 23, 2021

AS: Am împărțit articolul în trei, prima parte fiind o observație prin prisma călătorului, a doua prin cea a pasionatului de sport, iar a treia va fi o cam ca o concluzie. Titlul îl veți înțelege la sfârșit. Sunt puține activități sportive pe lumea asta care mă entuziasmează așa cum mă entuziasmează schiatul. Ca să rămân în zonă, se mai apropie pedalatul și, la egalitate, înotul. Dar sunt amândouă departe, departe… Schiez de la o vârstă la care unii abia merg bine. Și nu vreau să mă laud acum, dar așa e. Am avut marele noroc că părinților mei și prietenilor lor le-a plăcut muntele iarna, așa că de la începutul anilor optzeci, măcar o săptămână pe an mergeam în concediu de iarnă la Semenic. Locul părea unul cel puțin fantastic, dar cum nu văzusem nici măcar Poiana Brașov ca să pot să-mi dau cu părerea, aleg să o cred pe mama când îmi spune că puneam păturile de la hotel în geam ca să nu ne sufle vântul în cameră. Adică destul de nasol. Probabil pe acolo era și mâncarea, la fel și pârtiile. La fel și echipamentul sportiv – probabil cel mai scump echipament sportiv posibil pe vremea aceea. Niște clăpari, dacă aveai norocul să găsești așa ceva, te scăpau lejer de un salariu mediu. Despre schiuri nu am ce să mai zic, că nu găseai nimic, nici măcar dintre cele făcute prin fosta Iugoslavia. Aveam Reghin – de la primul model, nu mai știu cum se numea, Topaz, până la Rubin am avut eu. Cred că mai sus erau doar high-endurile National. Grele de te rupeau la cărat, proaste de te rupeau la propriu pe pârtie. Dacă nu se rupeau ele primele. Iar costumele de schi – vată între două straturi subțiri de fâș. Noroc că nu fumam pe atunci, că sigur lua foc. Instalațiile, o durere. Și gata, ajunge cu preistoria, că și dacă ar fi mai multe de zis, poate o să reiau tema, să ne întoarcem la prezent. Am fost șase zile a Straja. Știu Straja de mult timp, că mergeam ca să mai umplu timpul dintre două concedii de iarnă cu niște adrenalină. La cum schiam pe...

Numitor comun

Numitor comun

Aug 6, 2020

Muntele Mic, Semenic, Arieșeni (Vârtop), Râușor, Rânca, Șureanu. Sunt locuri din România, relativ aproape de Timișoara, în care, teoretic, ai putea să mergi iarna să schiezi. Ideal ar fi să poți să și rămâi acolo peste noapte, să nu bați drumurile pe timp de iarnă pentru trei sau patru ore de sport. De multe ori, asta se și poate. Dar cu ce cost? Și nu, nu mă refer la bani. Păi să vă spun eu costurile… Toate zonele de mai sus, cu o singură excepție pe care o voi spune la final, arată îngrozitor. Sau, mai precis spus, arată îngrozitor după intervenția umană. Peste tot s-au construit cabane, pensiuni, hoteluri pentru care termenul de „îndoielnic” e un compliment. Arhitectural, chiar și pentru un om fără studii de specialitate și/sau pretenții, dar care poate face comparație cu alte locuri, vorbim de adevărate coșmaruri. Orice excepție de la această regulă pierde instantaneu, chiar și numai prin vecinătatea în care se află. Cum poate o autoritate, oricare ar fi ea, sub orice guvernare, să permită așa ceva, eu nu reușesc să înțeleg. Și nici cum pot rămâne construcții neterminate ani la rând. Sau în ruină. Sau neîntreținute. Sau cu un aspect grotesc, complet în afara peisajului. Și dacă există cineva cu viziune, e dat deoparte sau i se pun bețe în roate. Și peste tot ce am pomenit mai sus, rămâne dezastrul ecologic dezlănțuit concomitet cu tot ce a însemnat nașterea și apoi cu existența unor astfel de mizerii. Gândiți-vă doar la cât de multă pădure s-a tăiat doar pentru parcări, că poate hai, clădirile nu au chiar o amprentă prea mare la sol, sunt ridicate, de obicei, pe verticală. Apoi să ne imaginăm logistica din spatele construirii unei pensiuni. Din beton, evident, că din lemn sunt rare. Poluarea adusă de camioane, betoniere, buldozere. Curg uleiurile și motorina din mașinile vechi ca petrolul din sondele din Dallas. Betoane aruncate peste tot, resturi de fier, de țiglă, de sticlă, de plastic, orice e material utilizat în construcții, acolo rămâne. Asta dacă nu-l ia vreo ploaie zdravănă și-l dă jos de pe munte, unde altundeva decât într-unul din râurile care vor ieși mai apoi din matcă, blocat de digurile...

Un pic de bine în orice

Un pic de bine în orice

Jul 10, 2020

Sau „Always look on the bright side of life”, cum zice un cântec mai vechi. Nu prea a mai fost nimic „bright” în ultimul timp, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci. Ziceam luna trecută că mi-am găsit un companion tare drăguț pentru mișcare. Și că cel mai mult l-am testat dând din pedale. Și nu în casă, ci pe unde am apucat. Ei bine, acesta e acel „pic de bine” din pandemia asta. Am redescoperit plăcerea de a mă da cu bicicletă. Nu am zis „a mă plimba”, că nu-i tot timpul o plimbare. Câteodată forțez limitele. Viteză, teren accidentat, nămol. Dar indiferent de modul de pedalare, plăcerea rămâne. Și ce mi se pare cel mai interesant e faptul că, dacă pandemia nu ar fi apărut și nu aș fi fost restricționat la a face mișcare fără a fi între patru pereți și acoperiș deasupra, probabil că nu aș mai fi scris postarea aceasta, că nu-și avea obiectul. După primele zile de lockdown, sălile fiind închise, am zis că nu pot să urc de nebun etajele, mai trebuie să găsesc și altceva. Am început prin a alerga seara, după nouă. Puțină lume, oricum stau într-o zonă mai retrasă, așa că nu deranjam pe nimeni, nu mă deranja nimeni. Doar că alergatul pe stradă, pe asfalt sau beton, nu e cel mai interesant lucru. Așa că nu m-a ținut mult. Dar străzile sunt bune și pentru altceva… Nu o fi Timiș cel mai pitoresc județ din România, dar mai dai câteodată peste un peisaj ca acesta la jumătate de oră de Timișoara. Aveam un mountain bike pe acasă, dar mi se par biciclete destul de greoaie și zgomotoase, plus că mi-au făcut mie cu ochiul niște roți subțiri văzute în trafic, așa că l-am bâzâit pe Dan, un oltean pasionat de multe, printre care și bicicletele, să mă consilieze. Mi-am luat un model de la începutul gamei – Merida Crossway 15 MD – de la RacingBikeShop (foarte de treabă băieții, chiar îi recomand, nu le știu magazinul din Arad, dar pe online au fost OK, și nu e un post plătit, nici măcăr nu cred că vor ajunge să vadă că am...

Revoluția mea

Revoluția mea

Dec 19, 2019

Suntem la treizeci de ani de la poate cel mai frumos Decembrie din istoria noastră. Suntem liberi. Și nu e doar un cuvânt frumos. E un adevăr. Exact ceea ce ne-a lipsit cumplit înainte de acel Decembrie 1989. Nu am pierdut pe nimeni (cunoscut) în Revoluția din Decembrie. Nu am pierdut pe nimeni nici înainte de acel moment. Am avut bunicul prizonier la ruși, a făcut și pușcărie pe nedrept aici, în România, dar nu l-aș cataloga neapărat deținut politic. Și nici nu am motive să mă plâng de lipsuri materiale pe acele timpuri. Poate chiar dimpotrivă, aș zice că „o duceam bine”. Mă rog, la limita decenței. Mai niște prieteni la Cantina Partidului, mai unii la PECO, mai o vecină șefă de Alimentara, mai niște prieteni în RFG. Și dacă pe lângă toate astea mai pun și ce aveam „la țară”, într-o zonă în care comunismul nu reușise să pună mai mult de câțiva pași timizi, iar proprietățile rămăseseră ale oamenilor, chiar dacă nu în acte (adică nu erau CAP-uri în zonă), devenind un adevărat paradis, aș zice că stateam mai bine decât s-ar înțelege din sintagma de mai sus. Făceau ai mei bani frumoși cu cireșe și alte fructe, dar și cu fânul pe vremea aia. Fân pe care statul îl cumpăra de la persoane fizice, un paradox al anilor optzeci, că prin cincizeci îl luau direct. OK, fie, îl cumpărau. Dar prețul era mereu zero. Sau niște ani buni de pușcărie, că așa meritau chiaburii, să plătească pentru munca lor! Nu aveam casa noastră, era un apartament închiriat de la „stat”, dar bunicii aveau, prin nu știu ce minune, o casă a lor, cu un mic teren în jurul acesteia și stăteam mai mult pe acolo. Era la doi pași de „bloc”, dar era altceva. Aveam o Dacia 1310 din 1984, care avea să devină prima mea mașină. Iar bunicul avea una 1300, cu motor franțuzesc, mândria familiei, moștenire promisă tot mie… Aveam două casetofoane, aveam magnetofon, aveam televizor color! Nu aveam video, dar nu îi simțeam lipsa, că mă uitam pe sârbi la filme. Nu fumam, dar tatăl meu avea mereu un cartuș de Kent în bar, lângă sticle de...

E doar despre ei, nu despre voi

E doar despre ei, nu despre voi

Apr 16, 2019

Mi-aș fi dorit să scriu un text optimist. Un text despre cum binele (sau măcar moralitatea, legea) învinge. Despre cum întunericul dispare. Nu, nu-s doar cuvinte dintr-un nou limbaj de lemn. Ar fi fost un semn care să marcheze o renaștere. Un semn care să ne arate că se poate. Că avem motive să sperăm. Că avem dreptul să o facem. Dar n-a fost așa. A fost o amânare. O amânare echivalentă cu o punere în libertate. Probabil că și în cazul unei acuzări, până la momentul motivării ar fi trecut luni bune, poate chiar ani (vezi cazul Vâlcov). Dar aveam măcar iluzia unei condamnări. N-a fost să fie, aș zice mioritico-fotbalistic. Dar au fost totuși două momente anterioare care mi-au atenuat preventiv amarul zile de azi. Amândouă la Craiova, amândouă în timpul mitingului PSD. Primul e Costel Bencea. E omul. Scuze. E OMUL care s-a întors din Portugalia și a încercat să ajute cum poate pe cei suferinzi. Suferinzi din cauza bolilor, dar și din cauza celor care fură până și banii de medicamente. Îl știți, sigur ați auzit de el. Costel a umblat singur printre „susținătorii” PSD cu o pancartă acuzatoare. Curaj? Sper că nu. Cel mult decență. Și al doilea e cel care a dat titlul acestui articol… „E doar despre ei, nu despre voi. O să vă arunce ca pe măselele mele când o să își dea legile. N-o să mai fie nimic de voi. Mergeți acasă că dacă lipsiți îi concediați!” Într-o organizare de tip comunist, cu oameni aduși de peste tot ca să dea bine la numărat, ei au fost insule de normalitate. Să le spui celor adunați acolo fără nicio reținere că sunt aduși să strige pentru niște hoți era de neconceput acum câțiva ani. Riscai linșarea imediată. Azi oamenii, chiar și cei prezenți la miting, își pun întrebări. „De ce mor oamenii în spitale, când boala de care sufereau era una banală? De ce mor copiii căzând în haznalele din curtea școlii? De ce sunt violați pe stradă, furați și bătuți în scări de blocuri? De ce mor oameni pe străzile sparte și niciodată suficiente. De ce pleacă băiatul meu în Spania? Sau fata în Italia? De...