Sau „Always look on the bright side of life”, cum zice un cântec mai vechi. Nu prea a mai fost nimic „bright” în ultimul timp, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci.

Ziceam luna trecută că mi-am găsit un companion tare drăguț pentru mișcare. Și că cel mai mult l-am testat dând din pedale. Și nu în casă, ci pe unde am apucat.

Ei bine, acesta e acel „pic de bine” din pandemia asta. Am redescoperit plăcerea de a mă da cu bicicletă. Nu am zis „a mă plimba”, că nu-i tot timpul o plimbare. Câteodată forțez limitele. Viteză, teren accidentat, nămol. Dar indiferent de modul de pedalare, plăcerea rămâne. Și ce mi se pare cel mai interesant e faptul că, dacă pandemia nu ar fi apărut și nu aș fi fost restricționat la a face mișcare fără a fi între patru pereți și acoperiș deasupra, probabil că nu aș mai fi scris postarea aceasta, că nu-și avea obiectul.

După primele zile de lockdown, sălile fiind închise, am zis că nu pot să urc de nebun etajele, mai trebuie să găsesc și altceva. Am început prin a alerga seara, după nouă. Puțină lume, oricum stau într-o zonă mai retrasă, așa că nu deranjam pe nimeni, nu mă deranja nimeni. Doar că alergatul pe stradă, pe asfalt sau beton, nu e cel mai interesant lucru. Așa că nu m-a ținut mult. Dar străzile sunt bune și pentru altceva…

Aveam un mountain bike pe acasă, dar mi se par biciclete destul de greoaie și zgomotoase, plus că mi-au făcut mie cu ochiul niște roți subțiri văzute în trafic, așa că l-am bâzâit pe Dan, un oltean pasionat de multe, printre care și bicicletele, să mă consilieze. Mi-am luat un model de la începutul gamei – Merida Crossway 15 MD – de la RacingBikeShop (foarte de treabă băieții, chiar îi recomand, nu le știu magazinul din Arad, dar pe online au fost OK, și nu e un post plătit, nici măcăr nu cred că vor ajunge să vadă că am scris despre ei). Arăta minunat în poze (da, deciziile mele de cumpărare sunt de multe ori influențate de aspectul estetic), dar nici cu realitatea nu mi-e rușine.

Are cam trei luni bicicleta, în prima lună nu am măsurat cursele, iar Fenix-ul arată undeva peste 750 km. Eu zic că vreo 850 să fie în total, că în primele zile mă bucuram când treceam de zece. Tot acolo sunt, spre o medie de 10 pe zi, dar am avut câteva vârfuri de 40+, chiar aproape 50. Și zile în care nu am pedalat. Și dacă sunt așa de mulțumit de entry level-ul meu, nici nu pot să-mi imaginez cum sunt cele care trec de zece mii de lei.

Pe unde am mers? Păi cam peste tot.

Pe străzi, că Timișoara a arătat destul de bine în pandemie – trafic auto aproape inexistent. Am avut mereu la mine hârtia, dar niciodată nu m-a oprit nimeni când eram pe bicicletă, deci se putea face mișcare, nu era nicio dictatură. Acum e ceva mai rău pe străzi, că lumea e nervoasă, e grăbită, claxonează, gesticulează, probabil și înjură. Deși, de multe ori, nu suntem doar adulți, mai e și un copil de cinci ani și jumătate, tot pe bicicletă. Dar, cum ziceam de multe ori, caracterul oamenilor se vede cel mai bine din modul în care își conduc și parchează mașinile (și o spune unul care are permisul din 1994). Așa că aleg de cele mai multe ori să merg prin Dumbrăvița, un mic orășel/comună/suburbie în care-i greu să te plictisești pedalând, că are de toate.

Sunt și benzi speciale, dar nu peste tot. Unele într-o stare foarte bună, e o plăcere să mergi pe ele. Altele… Oricum, mi le-aș dori și pe cele mai proaste dintre ele în locul mersului pe stradă. „Nu mai avem loc pentru piste de biciclete!” e răspunsul standard și inacceptabil al autorităților. Niciun oraș din lume nu a avut mai mult loc ca prin minune, dar a existat voință, a existat implicare, a existat înțelegere. Dacă vrei cu adevărat, poți. Nu dau exemple, că nu-mi ajunge spațiul alocat blogului de către provider.

Mai merg și la Pădurea Verde. Acolo, niște oameni cu dragoste de sport și de natură, au încercat (și reușit) să facă niște mici minuni: trasee, zone de sărituri, locuri de popas. În lockdown era cea mai bună zonă. Puțină lume, toată pusă pe sport. Apoi a venit perioada cu purtatul măștilor, și pădurea (locul în care nici vorbă de nevoie de așa ceva), a devenit un coș de gunoi al nesimțiților care le „scapă” pe jos în viteză, fără să-și dea seama. Și plastic, și deșeuri din construcții, și alte mizerii. Bine, probabil erau acolo și înainte, dar sunt și multe noi. E dincolo de puterea mea de înțelegere. Cum poți să arunci ceva cu intenție? Cum poți să îți bați așa joc de singura zonă verde din nordul orașului? Beats me. Am mers în Englischer Garten de multe ori, am văzut oameni la picnic, cu bere, cu mâncare, cu cățel și purcel, biciclete, canoe și kayakuri, cu ce vreți voi, dar nu vedeam niciodată gunoaiele aruncate peste tot. Dacă erau pline coșurile, erau alți saci puși lângă. Poate erau resturi căzute chiar lângă coșuri, dar nu prin tot parcul. Am deviat prea mult, oricum.

Din păcate, acum nu prea e de mers prin pădure, că riști un atac devastator al țânțarilor, dovada clară că nu toate proverbele sunt adevărate: codrul nu cu românul e frate, ci cu țânțarul. Dar chiar și așa, Pădurea Verde rămâne locul ce mai interesant de dat cu bicicleta din oraș. E un pic accidentat, nu prea poți cu bicicleta de oraș să te simți ca pe asfalt (duh!), dar nici nu cred că îți faci roțile „opturi”. Eu cu a mea, roți subțiri, dar nu de cursieră, mai înjur din când în când, cu toată protecția de gel pusă pe șa.

Am și ieșit de două ori din Timișoara. Tot pe șosele, dar un fel de combinație extra/intra vilan. Cam douăzeci de kilometri pe tură, ultima un pic prin pădure. Ar fi fost fantastic, dacă ar fi apucat să se usuce pământul, dar așa am adunat măcar cinci kilograme de noroi pe roți. Și eu am roți de șosea, dacă te bagi cu MTB, ești cam gata. Ah, și țânțari cât cuprinde. Dar experiența merită, o s-o repet. Oricum, am spălătorie auto self-care lângă mine, deci nu mi-e greu s-o curăț. Și am văzut că nu sunt singurul care mă pun cu jetul pe ea.

Ceea ce mă duce la următorul paragraf…

Pandemia și lockdown-ul adus de ea sunt două momente foarte dificile în viața noastră, a celor care nu au prins un război sau un cutremur ca acela din 1977. Știu, sunt momente infinit mai grele, mai tragice. Dar noi nu le-am trăit. Revoluția, cel mai marcant moment istoric al vieții mele, a fost un prilej de bucurie, nu o apăsare ca acum. Acum am fost forțați să stăm în casă, să ne ferim de semeni, să ținem o distanță de siguranță față de ei. Sportul de echipă a devenit imposibil (nu că aș fi practicat), sălile, bazinele s-au închis. Puține activități mai erau permise. Să mergi pe bicicletă a fost una dintre ele. Și nu am fost singurul care a realizat asta. Din fericire, lumea a renunțat ușor la mașini, alegând pedalatul. Probabil că stocurile de biciclete s-au golit și reumplut de câteva ori în pandemie. Și asta e un lucru bun. Nu trebuie doar industria auto să prospere, e loc și pentru alții. Un alt lucru bun ar fi să vedem că bicicletele rămân pe străzi/piste, nu să prindă praf prin curți, beciuri, boxe.

Dar un lucru și mai bun ar să avem niște guvernanți (locali, centrali) care să înțeleagă un lucru: orașele sunt deja irespirabile. Căldură, noxe, praf. Transportul în comun e încă un risc. Lumea civilizată încearcă shimbarea. Nu poți să mergi pe picioare zece kilometri până la lucru (mă rog, poți, dar pierzi prea mult timp), dar poți să le folosești la pedalat. Nu îi faci o oră, ci în jumătate. Acele treizeci de minute de mișcare despre care tot auzi la TV că ar trebui să le faci zilnic ca să rămâi sănătos.

Din noi, pare se că schimbare a venit. Așa cum ziceam mai sus, cu bucurie am văzut că din ce în ce mai multă lume lasă mașinile în parcare (în parcarea subterană a blocului în care stau sunt mașini pe care stratul de praf face imposibilă ghicirea culorii), din ce în ce mai multă lume pedalează, aleargă. Dar trebuie să avem și pe unde. Să nu întorc capul la fiecare trei secunde, să mă asigur că șoferul din spatele meu m-a văzut și nu trece la doi centimetri de mine, să nu mă opresc la fiecare bordură pe care trebuie să o cobor, să nu îmi rup roțile în gropi, să nu mă cert cu pietonii care îmi folosesc pista, pentru că e prea îngustă zona și împărțim amândoi un metru de trotuar. Știu că se poate, sunt zeci de milioane de biciclete un pic mai la vest de noi. Și sunt convins că nu zboară.

Pandemia a fost un șoc pentru noi toți. Dar poate avem nevoie de astfel de șocuri, să ne mai trezim și noi un pic. Deschidem încet ochii, să nu ne orbească lumina, dar… Always look on the bright side of life.