Că tot mi-am adus aminte… Acum mulți ani, nu era nici măcar a doua jumătate a anilor nouăzeci, mergeam la yoga. La Târgu-Jiu, la Casa de Cultură a Sindicatelor (nu râdeți!), se făceau prin sălile de acolo cursuri de yoga. Aveam ceva manuale, niște hârtii foarte prost fotocopiate dintr-o carte probabil, cu poziții (posturi se cheamă, cu accent pe „u”, da?!). Făceam și acolo, dar trebuia să facem și acasă, că nu ajungea doar cursul cu profesorul. Mentorul. Ceva. Ai mei…
Nu erau multe lucruri care să mă fascineze la începuturile anilor optzeci. O mie nouă sute optzeci, că nu-s chiar atât de bătrân. Sunt două componente importante aici: vârsta mea (pe atunci, doar o cifră) și situația politică din România. Republica Socialistă, să mă-nțelegi mai bine. Opțiunile se reduceau asimptotic către zero. Hai, să nu fie chiar zero, dar tot dintr-o cifră ca vârsta mea. Să ies pe stradă la joacă, să citesc (mai greu, eram cam până-n opt ani,…
Se vorbește despre ce făceam #pevremeamea ca despre un etalon. „Mea” fiind impersonal aici. Dar tot pe acolo bat toți. Long story short, că noi ieșeam afară, că băteam mingea de-i rupeam fâșul, ne rupeam adidașii și crăpau mâțele de ciudă uitându-se la noi, iar ăștia micii de azi nu mai au altceva în cap decât console, telefoane și jocuri pe PC, și nu-i mai scoți din casă nici cu mită. Păi hai să vă zic eu cum era de…
Nu există românism mai mare decât creșterea porcului în gospodăria proprie! Aceea mândrie „e porc crescut de mine, nu-i îndopat cu prostii” vine din trecut (cel puțin din trecutul pe care eu îl cunosc) și are viitor, fără îndoială… E felul nostru (unic, cred, pe continent) de a ne opune ieșirii din Evul Mediu. S-a mai schimbat un pic acum, când nu mai ai voie să-l crești în urbe, cred că nici pe vremuri nu aveai voie, dar românii se…
Mi-a plăcut sportul când eram mic. Să-l privesc, să citesc despre el, să-l practic… Și cred că am încercat aproape orice sport, de echipă sau individual. Fotbal, tenis de masă, baschet, volei, schi alpin, înot, ciclism, atletism. Unele le-am practicat cât de cât de performanță; altele (de fapt… majoritatea), doar în joacă. Evident, dintre toate, cel mai mult îmi plăcea fotbalul. Din păcate, acolo eram cel mai slab. Rar prindeam și echipa clasei (deh, eram mulți băieți în clasă, unii…
Mă jucam pe un HC90 până mirosea a metal încins în toată camera. Mi-era și frică să pun mâna pe radiatorul ăla de plastic (carcasa, practic), să nu cumva să nu se deformeze. Sau, mai rău, să nu mă aleg cu arsuri. Curgeau apele pe mine, că toată căldura venea direct spre mine. Dar jucam. Ore în șir. Pierdeam noțiunea timpului. Jucam până îmi scoteau prietenii siguranța din tabloul electric de la parter, ca să mă facă să mai ies…
Așteptam vacanța mare și nimănui nu-i mai stătea mintea la lecții, când pe ușa clasei a intrat un profesor care ne-a anunțat pe un ton între grav și comic că s-ar putea să ne mai vedem peste vară. Cum corigențele nu intrau în discuție (eram o promoție bună într-o școală la fel de bună), am început să șușotim și să lansăm scenarii care mai de care mai fanteziste. Ne ducem în tabără? Se face vreun cerc de matematică sau altceva…