Mă jucam pe un HC90 până mirosea a metal încins în toată camera. Mi-era și frică să pun mâna pe radiatorul ăla de plastic (carcasa, practic), să nu cumva să nu se deformeze. Sau, mai rău, să nu mă aleg cu arsuri. Curgeau apele pe mine, că toată căldura venea direct spre mine. Dar jucam. Ore în șir. Pierdeam noțiunea timpului. Jucam până îmi scoteau prietenii siguranța din tabloul electric de la parter, ca să mă facă să mai ies din casă. Ieșeam cu niște ochi aproape injectați. Noroc că nu știa nimeni de droguri pe atunci, că sigur m-ar fi bănuit și de vreun fum tras dintr-o țigară mai altfel. Mă jucam până tastele ajunseseră doar o adunătură de patru rânduri albe, cu urme vagi de cuvinte pe ele… „LOAD”, „POKE”, „PRINT”, „COPY”, „NEW”…

Mă jucam până ce banda casetelor de pe care încărcam jocurile se demagnetiza și plicula suflată deasupra plasticului acela se subția atât de mult încât devenea transparentă și atunci trebuia să fug repede pe la prietenii mei care mai aveau calculator, să-mi facă și mie o copie.

Zilele acestea căutam aiurea pe internet jocurile copilariei și am ajuns la un videoclip pe Youtube care ține opt ore fără un sfert!!! Tau Ceti. Ați auzit de el? Mie îmi mânca zilele. Și nopțile! Cineva a făcut o captură a întregului joc și, cu ocazia asta, mi-am dat seama că jocul avea un final!

(Dați și voi click-uri aleator… Că doar nu o să vă uitați la opt ore de captură! Deși nu mi-ar strica o astfel de prezență pe blog. …Glumesc!)

Cum nu puteai să salvezi nimic cu HC-ul ăla, trebuia să o iei de fiecare data de la început. Nu reușeam să termin alte jocuri în afară Dizzy, pierzând uneori toată noaptea, până nu mai reușeam să văd ecranul. La propriu… Și nu un LED sau LCD! Un TV Sport, din acela portabil și, mai târziu, un Telecolor. Cu tub catodic. Un „monstru” cu diagonala de 55cm (a ecranului, că televizorul avea peste un metru cu totul); un „fulg” de vreo 30 kilograme… Dar le terminam! Reușeam să eliberez întotdeauna Prințesa!

A… Ba da! Am mai terminat și Saboteur și Spike in Transilvania. Dacă nu v-ați jucat așa ceva, ați trăit degeaba… Căutați un emulator (cred că le puteți juca și online) și încercați-le! Occidentalii erau mai norocoși, bineînțeles! Aveau cu totul alte „scule”, puteau să salveze și să repornească de unde l-au lăsat.

Ca să mai joc vreun joc de astăzi, probabil că îmi trebuie un upgrade serios. Și nu despre calculator vorbesc, ci despre mine. Măcar un extra-creier, o extra-mână și un extra-ochi mi-ar trebui. Și asta așa, minimal.

Sursa foto: aici.