Zaqk imi da mai tot timpul batai de cap. In sensul bun, fara indoiala!  Ca si acum…

Iata un paradox la care m-am gandit de mult si care, aproape in fiecare zi revine in media: constiinta avocatilor. Nu merg cu gandul la ce vezi prin filmele americane; la noi, viata bate filmul. La scor. Desi “Ally McBeal” avea farmecul lui (serialul), nu se poate lua in calcul.
Ma gandesc la ceea ce se intampla in Romania.
In primul rand, salile de la noi sunt departe de ceea ce avem fiecare in minte. Majoritatea cladirilor apartinand Ministerului Justitiei sunt vechi, iar banii de renovare s-au pierdut undeva pe parcurs. Sunt sali reci, atat la propriu cat si la figurat! Iar la noi nu exista sistemul cu jurati. Judecatorul decide de unul singur. Si pledoaria avocatilor… uite asa ajung la ce vroiam sa zic.
Avocatii din Romania, in general, nu sunt vazuti prea bine. Iar atunci cand si-o fac cu mana lor, “in general” devine “in special” ! Nu zice nimeni sa nu aperi un interlop, ca si pentru el legea e aceeasi si trebuie sa fie reprezentat. Dar sa te apuci sa ii iei apararea in fata camerelor de luat vederi unuia de care ai auzit ca nu merita nici macar puscaria, dupa cate a facut, ale carui fapte sunt evidente, ba mai mult, si le asuma ca pe ceva demn de lauda, atunci cand vorbeste cu cei de teapa lui, e curata dementa!
Cum isi priveste avocatul ala copiii in ochi, cand stie ca, nu cu mult timp in urma, aceiasi ochi l-au vazut la TV cum declara ca infractorul care, beat fiind, a calcat cu masina un om, dupa care a scos sabia la politisti, e, de fapt, persecutat pentru ca e tigan? Si ca totul a fost o inscenare.
Cum poate sa adoarma noaptea cand stie ca ala, eliberat dupa “pledoaria” lui, se duce direct la martori si ii ameninta cu moartea daca spun ce au vazut.
Oricat de bune ar fi legile noastre, daca judecatorul e pus in fata lipsei dovezilor (de care a avut grija acelasi avocat sa dispara), va da acelasi verdict: neinceperea urmaririi penale.
Scopul nu scuza intotdeauna mijloacele!