La început a fost cartela perforată. Sau așa știu eu… După aceea, au fost benzile magnetice. Și dischetele. Unele, mai mari decât o tabletă din zilele noastre. De 8, de 5 și de 3. Nici vorbă de unități optice. Nici nu era nevoie, puține aplicații aveau nevoie de mai mult de 1.44 MB. Când Microsoft s-a hotarât să scoată un sistem de operare care nu mai încăpea pe o dischetă, compact discurile au rezolvat problema.
DVD-ul s-a descurcat și el bine. Nu mai știu când a apărut, dar și-a trăit și el viața. Cu Blu-Ray n-am interacționat până acum, mă bate gândul să îmi iau un player, dar parca nu-i mai văd sensul… Discurile sunt foarte scumpe, iar dacă un film e mai ieftin, clar e o porcărie! 🙂

Mai au sens, în general, astfel de unități (optice)?

Soluțiile de stocare sunt acum altele. Vrei să ai toate pozele din concediu, la cât de mari sunt acum, clar ai nevoie de un hard-disk extern. Nu văd nicio altă soluție. Vrei transfer de documente sau de orice altceva? Ai stick-uri USB la capacități amețitoare. Sau ai cloud-uri. Deocamdată, limitate. În viitor… virtual infinite.

Se pierde sensul cercetării pentru dispozitive optice. Pay-per-view television, internet, se găsește o soluție pentru orice. Ai totul printr-un fir. Sau wireless. Lumea s-a schimbat. Lumea e mobilă. Foarte mobilă. De ce să mai stocăm pe ceva atât de greoi de transportat și, totodată,  fragil?

Sursa foto: aici.