Tin destul de bine minte perioada de dupa revolutie. Primii doi, trei ani au insemnat o deschidere extraordinara fata de cultura din tarile ex-comuniste. Nu ma refer la cartile publicate exil ca si reactii virulente impotriva regimului de atunci, asa cum au fost cartile lui Soljenitin. Ma gandesc la beletristica si cinematografie. Scrise sau regizate/filmate in spatiul din spatele Cortinei de Fier. Am auzit atunci de oameni gen Kundera (recunosc, carti si scriitori, mai putini), Wajda, Kieslowski. Si atunci, la fel ca acum, impactul mai puternic era cel vizual. Decalogul (desi filmat in perioada de final a comunismului, ’89-’90), Trei Culori, Omul de fier sunt primele titluri ce imi vin in cap. Ce mi s-a parut absolut genial la toti a fost modul realist in care prezentau viata de zi cu zi. Nu exista nici cea mai mica urma de manipulare.

Recent, am reluat una dintre cartile lui Kundera si am realizat ceva: noua, in perioada dictaturii, ne-au lipsit acest mod de rezistenta. Prin cultura. Poate nu am cautat eu indeajuns. Sau poate n-am stiut unde sa caut. In afara de Preda… nu prea stiu. In cinematografie, nici atat. Filmele romanesti, produse in comunism, erau sinistre si politizate la greu. La cele de dupa, nu prea conteaza mesajul, e foarte usor sa faci ceva cand totul iti este permis.

Dar, daca sunt, nu ar trebui sa fie un pic mai vizibile operele lor? N-ar strica un reminder celor care au trait acele vremuri si le-au cam uitat. Si nici sa deschida ochii celor mai tineri. Poate asa or sa se gandeasca de doua ori si dupa aia, daca mai au de ce, sa declame: “Inainte era mai bine!“.