Morano Calabro. Peisajul e ireal. Întregul sat e ireal… Pare un stup conic, păzit (de la o altitudine de șapte sute de metri) de o fortăreață și o mânăstire. Cinci mii de oameni își trăiesc viața în acest paradis labirintic vechi de peste un mileniu. Autor: Emilio Sirletti.
Aproape îmi rup gâtul de fiecare dată când ajung într-un oraș în care s-a putut construi pe verticală. Mă minunez la vederea celor 56 de etaje ale Main Tower, sau la cele trei sute de metri ale Ostankino Tower, la noul cartier business din Moscova, La Defense, Torre Mapfre sau Torre Agbar… La tot ce înseamnă inginerie, arhitectură, tradiție, inedit, inovație sau curaj în construcții. Sunt vrăjit de soluțiile alese (nu că m-aș pricepe, dar nu trebuie să ai geniul…
Era prin 1986 sau ’87. Oricum, imediat după momentul câștigării Cupei Campionilor Europeni de către Steaua. Pandurii Tg-Jiu jucau un meci de cupă cu echipa momentului. În acele timpuri, gorjenii se scăldau prin Divizia C (sau B, nu sunt sigur). Mergeam să-i văd, de obicei, la „matineu”, dar atunci am lipsit de la ultima oră de la școală, ca să ajung la timp (și loc) la stadion… N-aveau nicio șansă, dar asta nu a împiedicat jumătate din populația masculină…
Cu mult timp în urmă, pe când televiziunile românești nu făceau o știre din orice beție/bețiv, indiferent de motiv, mă uitam la o emisiune (emisiune, nu știre!) pe ProSieben, parcă: Spiegel TV. Era vorba despre nemții care merg în concediile de vară prin insulele din Atlantic sau Mediterană. Se îmbătau până la inconștiență. Ba chiar mai mult, făceau concursuri cu alcooletilmetrul (aparatul acela pentru testat nivelul alcoolemiei folosit și de polițiști). Îi vedeai cu halbe de bere de un litru…
Autor: ostentaiont (deviantART) După o iarnă care părea că nu se mai termină (zăpezi în martie nu vedem chiar în fiecare an), am trecut direct la vară. Din ce în ce mai scurte sunt primăvara și toamna. Într-o zi, urmașii noștri vor citi în manualele de geografie că prin aceste locuri, cu timp în urmă, era un climat temperat. Cu patru anotimpuri. Dacă… dacă vor mai citi. Dacă va mai avea cine să citească. Nu știu ce putem face. Realizez…
Nu scriu review-uri ale filmelor. Nici măcar ale gadgeturilor sau mașinilor. Deși pe astea din urmă le testez. Fie după ce le cumpăr (mda…), fie înainte. Îmi spun doar părerea ca și consumator, fără pretenția de a avea vreo expertiză în domeniu. Doar încerc să transmit ce și dacă mi-a plăcut. Pentru azi, am două filme. Ambele au ceva în comun. Sunt plasate ca și orizont de timp în perioada neagră a Celui de-al Doilea Război Mondial. Și, mai mult…
Într-o lume suprasaturată de milioane de pixeli pe centimetru pătrat, de 4K, 16 sau 32K, de sunet Dolby Surround, de diagonale ale televizoarelor mai mari decât înâlțimea noastră, de boxe audio mai scumpe ca o garsonieră, într-o lume în care goana nebunească după înalta definiție și fidelitate va ucide, în final, arta, răpiți-vă două minute din timpul vostru pentru această minune: Fragments Of Time from Daniele Manoli on Vimeo.