Am ieșit pentru prima dată din țară când aveam 17 ani. Era 1993. Undeva, la mama acasă, încă mai am pașaportul ăla cu viza Schengen. Singura, de altfel din întregul document, de atunci și până în 2006 fiind singura mea călătorie peste graniță. A fost un șoc, mai ales că am parcurs drumul din Târgu Jiu până în Franța la bordul unui autocar și, cum n-am dormit prea mult vreme de peste patruzeci și opt de ore, am avut ocazia să văd aproape întregul Bătrân Continent. Atât cât se putea vedea de la geam. Și de pe autostradă. Văzusem multe locuri răvășitor de frumoase și în România, dar Europa… Europa era fructul interzis. Și Europa, de la Urali la Atlantic, are ce să-ți dezvăluie.

Eu nu am un loc anume care să-mi placă. De fapt, nu mă pot decide care e acel loc (ce ar trebui să fie? o țară? o regiune? un oraș?) pe care l-am văzut care să poată ocupa primul loc în sufletul meu. Fiecare oraș mi-a plăcut, doar eu mi-am ales ce să văd.

Nu sunt un om atras de muzeele de artă. Și nici de acele locuri care sunt un magnet pentru turiști. De multe ori, locurile în care am mers sunt triste, uneori chiar mult prea triste. Dar am vrut să am parte de propriile trăiri, nu să simt prin cuvintele sau imaginile altora.

Sunt atras și de natură, dar și de ceea ce omul a reușit să realizeze. Cu metode rudimentare, în trecut, cu tehnologii demne de scenarii ale filmelor SF, astăzi, structurile făcute de inginerii de azi sau de ieri sunt monumente în fața cărora ar trebui să te închini, la fel cum o faci în fața unei biserici. Să te închini la Fizică, la Matematică, la Chimie, religii și ele, dar de o altă natură.

Și am găsit un numitor comun al tuturor locurilor pe care le-am văzut: locurile cele mai înalte, construite, nu naturale. Apogeul științei și trudei omului. Turnuri sau zgârie-nori, dacă au fost acolo, nu le-am ratat. Ba chiar am urcat și pe picioare, pe trepte tocite de atâția pași, încât nu mai găseai nicio muchie în unghi drept. Mi-a plăcut să am lumea la picioare. Și asta în condițiile în care am un visceral vertigo!

Din păcate, nu peste tot am avut inspirația și/sau tehnica să fac fotografii. Așa că unele locuri lipsesc din lista mea de trofee: Paris, Berlin, Düsseldorf…

Dar am reușit să imortalizez părți din Frankfurt am Main, din Main Tower

http://instagram.com/p/ZV9IfyzazH

 

http://instagram.com/p/ZYiiHmzaxK/?modal=true

Sau tot în Frankfurt, dar din Domul Catolic

http://instagram.com/p/pv8AYtTa4e/?modal=true

La fel și în Munchen

http://instagram.com/p/T_rhZiza4I/?modal=true

Sau din Moscova, dintr-o grămadă de locuri

http://instagram.com/p/asGEIsTa83/?modal=true

 

http://instagram.com/p/LGilDbTa_M/?modal=true

 

http://instagram.com/p/LV5tIYTazz/?modal=true

 

http://instagram.com/p/jW0l3bza1W/?modal=true

 

http://instagram.com/p/SGRnveza5-/?modal=true

 

http://instagram.com/p/f-2QAqza8K/?modal=true

 

http://instagram.com/p/oRaK2Yza9l/?modal=true

Sau Londra

http://instagram.com/p/cck7miza4-/?modal=true

 

http://instagram.com/p/cUV8phTa5h/?modal=true

 

http://instagram.com/p/fcIRY3za5t/?modal=true

 

Sau Deva (imaginea e luată din Cetate)

http://instagram.com/p/nsvk-KTayE/?modal=true

Și, de ce nu, din Timișoara

http://instagram.com/p/Z_IL5yzaxu/?modal=true

 

Acest text este scris inspirat fiind de concursul TFB10 – #tenDubai – un eveniment organizat de Foto Union powered by Prestige Tours, cu sprijinul Canon și Calif (promovat și la Groparu pe blog, eu de la el am aflat), concurs la care nu am cum să particip anul acesta, dar cine știe, poate altă dată…