Nu sunt un suporter infocat al niciunei echipe de fotbal, prefer neutralitatea ce imi permite sa asist la orice meci doar pentru spectacol. Acolo unde exista asa ceva. Inainte puneam mult suflet si orice infrangere (mai ales daca era vorba de Steaua – cu ei tineam in copilarie) mi se parea un dezastru si eram disperat ca trebuie sa mai astept inca un an ca sa ii vad iar in cupele europene. Chiar si pe atunci, cand totusi aveam o echipa favorita, ma bucuram pentru toate echipele romanesti. Da, asa e, nu sunt un suporter model si dedicat unei singure echipe. Ce sa fac, ma bucuram si la victoriile Sportului Studentesc. Mai tineti minte acel “maledetto gol di Coras“, cum ii spunea Gazzetta dello Sport? Gol ce ne dadea sperante pentru inca o echipa romaneasca in primavara. N-a fost sa fie, Verona fiind un obstacol mult prea mare de trecut.
Acum, m-am cam obisnuit cu ideea ca, pentru echipele romanesti, programul competitiilor europene se incheie in decembrie. Sezon scurt, nu?
Astazi nu mai avem fotbal decat accidental. Din cand in cand, o echipa romaneasca reuseste un rezultat extraordinar. Rar, prea rar ca sa conteze cand se trage linia. Cu o floare nu se face primavara.
Si cu toate astea, transferurile in campionatul intern sunt facute folosind numere cu multe cifre. Uneori chiar sapte! Si vorbesc de Euro. Cum se justifica pretul exorbitant al unui jucator pentru o tara atat de saraca? Noi nu avem castigurile cluburilor puternice din Europa. Stadioanele sunt, de cele mai multe ori, pline doar pe sfert. Audienta la TV a scazut si ea…  

Nu cu mult inainte de a muri, Papa Ioan Paul al II-lea a spus ca e dezamagit de ceea ce se intampla in lumea fotbalului (se referea strict la salariile si sumele de transfer ametitoare) si a indemnat cluburile la decenta. Sa dai pe un jucator zeci de milioane de euro si, in acelasi timp, sa donezi doar o suma ridicola unei institutii a carei sigla o porti pe tricou, meci de meci…