Am văzut o știre despre cât de agresivă e boala transmisă de căpușe. E dureros să vezi un om (indiferent cine o fi el) chinuindu-se atât…

Și apoi m-am gândit la analogia pe care în ultimul timp n-am mai prea auzit-o: firmele căpușă. Suntem unde suntem acum (în majoritatea ramurilor din economie) pentru că acestor firme le-a fost permisă existența. E incredibil cât de mult rău au putut face asemenea firme. Parazitul s-a așezat acolo unde organismul era deja slăbit… A supt, a supt, a supt, a infectat. Pentru ca, în final, să profite de slăbiciunea pe care tot el a indus-o și să-i dea lovitura de grație. În final, va locui în carcasa aia pe care, încet-încet, a lăsat-o fără viață. Sau o va devora cu o lăcomie necrofilă nemaivăzută.

Ceea ce am uitat prea repede e că majoritatea firmelor căpușă stăteau bine-merci doar pe companiile de stat. Companii pe care le-au devalorizat în așa fel încât nu mai erau atractive pentru nimeni (sau așa se dorea să pară). Iar managerii lor erau, în același timp directorii companiilor de stat. Sau soțiile acestora. Sau nepoți, mătușe, unchi, cuscre și orice altă legătură de sânge sau nu! A… și dacă un unchi era mai bine plasat (sus, prin prefectură sau guvern) mai aruncau și o subvenție, ceva. Ca să mai sugă căpușa. Sau tăiau datoriile, că doar se știe că nu poți cumpăra doar activele, atunci când preiei o companie… Le iei și pe alea. Dar dacă poți să scapi de ele, de ce nu? Iar azi ne plângem că nu mai sunt bani pentru atât de multe domenii pe care statul ar trebui să le susțină.

Știți cum se zice: „primul milion se face cel mai greu”.  Poate n-ar fi rău ca, înainte să le dăm pe mână aleșilor noștri bugetul țării (la propriu, că se votează anual în Parlament), să le cerem să treacă în CV și dacă au fost vreodată directori la vreo companie de stat. Și mai ales… ce s-a întâmplat în final cu firma aia.

Sau n-ar fi mai bine să cerem datele astea de la Garda Financiară? Că am văzut noi cum stă treaba cu CV-urile…

Sursa foto: aici.