Când România era încă un stat al cărui acronim era RSR, aducând un pic a republică sovietică, un film văzut „pe sârbi” (da, știu, iar vorbesc despre asta) mi-a marcat copilaria. Era un film despre niște puștani care reușesc să facă niște lucruri extraordinare cu un calculator, în timpul vacanței de vară, pe malul Adriaticii. Nu mai știu dacă era croat sau sloven sau ce era, că pe atunci era doar Iugoslavia, și nici nu mai știu alte detalii din film, țin minte că era ceva între E.T. și Short Circuit, cu muzică rock, cu glume, cât înțelegeam eu limba, cu aventuri. Poate ceva de genul Cireșarii, ca să fiu mai pe aproape. Filmul m-a făcut să am o relație specială, simbiotică aproape, cu calculatorul. La început să-mi doresc unul, să mă joc, apoi, după ce l-am avut, să fac ceva cu el… Asta a fost una dintre „sechele”.

Al doilea rezultat al filmului a fost că am început să iubesc, chiar fără să o văd, Riviera Dalmată. Și că aș fi dat orice pe atunci să ajung acolo. Acolo era Paradisul, era aproape, era palbabil, era totuși o țară socialistă, nu înțelegeam, copil fiind, de ce nu avem voie acolo, dar nici de ce ei aveau de toate și noi nimic nu înțelegeam. Nu a fost să fie atunci, că nu au fost vremuri. Apoi au fost alte vremuri, și am cam uitat de Adriatică. Nu de tot, dar… Croații au avut un război urât și lung, apoi și-au revenit bine de tot. I-am urât un pic pentru golul lui Šuker (un fotbalist fantastic, fără îndoială) cu care ne-a scos din „optimile„ World Cup 1998, dintr-un penalty pe care doar arbitrul argentinian, sătul de români probabil, l-a văzut.

Ca să plâng și cu ei, acum doi ani, la ultima cupă mondială, când francezii au hotărât că lor le stă mai bine cu trofeul, unde să-l scoată croații în Zagreb, că nu au loc pe străzi.

Toți avem nostalgii. Iugoslavia (sau oricare dintre țările de azi care pe vremuri o formau) e nostalgia mea cea mai pregnantă. E spațiul (dar nu în sensul fizic, geografic) în care mi-am trăit copilăria. Totul se raporta la el. Am simțit puternic asta de fiecare dată când am fost în Serbia (la Belgrad, de fapt), în Slovenia, la Ljubljana, trecând prin Macedonia (de Nord). În Bosnia sau Muntenegru nu am ajuns încă, sper să o fac cât de curând.

Acum două zile m-am întors de acolo. Mai exact, din Croația. Și mai exact, de pe litoralul Mării Adriatice.

Nu știu dacă am mai avut multe amintiri din film. Parcă țin minte cum săreau copiii de pe un dig de piatră în apă. Și totul în jur era incredibil de frumos. Cu palmieri, cu măslini, cu veliere, bărci cu motor, mașini frumoase, lume multă și limbi vorbite și mai multe. Cu terase, cu lumini și culori (aveam televizor color, da?), cu oameni fericiți. Și ape albastre cum nu văzusem la noi niciodată. Și zilele trecute am văzut toate acestea și în realitate.

Mai trecusem acum un an prin Croația. O noapte în Zagreb, dar din care nu am văzut nimic, poate doar o panoramă de la geamul camerei de la etajul XIV al hotelului, o cină în Slavonski Brod, o privire peste gardurile autostrăzii către Rijeka, o jumătate de zi pe autostradă. Peisajele, văzute chiar și așa, prin parbriz și la 130km/h, te lasă mut. Și atunci am văzut mai mult partea de nord și cea de vest, en passant spre Slovenia/Italia.

Acum am mers în sud. Nu până în capăt, mai erau cam două sute de kilometri, mai treci un pic și prin Bosnia daca nu vrei să iei bacul, dar am trecut binișor de Split. Până la Brela. Drumul nu e greu, mai ales dacă pleci din Timișoara. Am mers cel mult 50 km pe drumuri care nu erau autostrăzi. Din 1200. Jumătate în Croația, restul la noi și în Ungaria. Inițial îmi propusesem să trec prin Serbia și Bosnia, citisem că e de vis drumul de la Sarajevo spre mare, dar covid-19 nu prea e de acord cu planurile, așa că am luat-o doar prin UE. (O mică paranteză, autostrăzile croate, A1 și A4, m-au costat cam 60 euro în total, o sumă deloc neglijabilă, aceeași distanță în Ungaria a fost 10 euro, dar abonamentul pentru localnici trebuie să fie mult mai eficient. Ar fi fost posibil și un traseu 100% fără taxe, însă trebuie să fii nebun să-l alegi și să faci zeci de ore pe drumuri naționale!)

Mult timp am evitat marea la croați doar pentru că pietrele nu mi se păreau a fi tolerabile. Acum mi-am schimbat opinia. Poate și pentru că am început să văd marea cu alți ochi. Aproape la propriu. Că stau numai cu capul în apă, făcând un fel de snorkelling. Și nu poți să vezi mare lucru, dacă fundul mării e acoperit cu nisip.

Și dacă tot am ajuns aici, greu găsești una cu nisip la croați. Sunt site-uri care-ți fac un top al acestora (poate-s vreo douăzeci), dar dacă facem un calcul, sunt undeva sub 0.01% din litoralul lor. Care are aproape șase mii kilometri – o mie șapte sute linia țărmului, la care mai vin alte patru mii din insule. Imens, noi avem cât, două sute și un pic? Ca să fiu complet și precis în detalii, linia țărmului e aproape de șase mii, dar distanța dintre punctele extreme e de doar cinci sute kilometri (continentali). Dar fiecare kilometru e un vis, chiar dacă nu îl poți folosi drept plajă. În orașele costale, cam totul e amenjat. Poate nu e plajă propriu zisă, dar sunt zone de acces către mare. Sunt niște pantofi speciali care te ajută să calci pe pietre fără să le simți, dar pierzi din plăcerea de a-ți imagina că ești fachir. Glumesc, indiferent de formă, pietrele sunt groaznice. Mai ales când încerci să ieși din apă. Dar nu le poți avea chiar pe toate. „Chiar pe toate”, am zis bine. Pentru că în spate ai muntele, la picioare e marea al cărui fund îl vezi chiar și când e sub tine la zece metri, la un aruncat de piatră (oh, the irony!) sunt insule.

Am făcut un popas la dus în Varaždinske Toplice (toplo = fierbinte, Toplice ar fi băi termale), un loc pe care l-au găsit romanii acum două mii de ani. Și au pus de niște piscine acolo. Cam ca la noi la Herculane. Viile nu știu dacă tot ei le-au plantat, dar zona face parte din Coridorul Vinului, coridor în care au inclus și podgorii din România. E frumos să vezi că se vorbește de țara ta într-un orășel atât de mic.

Mult verde în Croația. Păduri multe, iar acolo unde nu-s păduri, că-i prea multă stâncă, sunt arbuști. Eu nu am văzut câmpie, poate un pic la granița cu Ungaria. Știu că spre Serbia zona e mai joasă, că țara are mai mult de jumătate din teritoriu câmpii la sub 200m. Dar mai mult dealuri erau pe unde am trecut eu. Mă uitam la ce arăta GPS-ul, mereu erau peste 200m altitudine. Și spre mare, podiș – cam 600 m. Și poate de aia m-a și marcat așa de tare, că nu cred că am scris vreodată despre Câmpia Panonică, deși am trecut-o de zeci de ori. Cum ziceam, cam jumătate din Croația e câmpie, restul fiind relief carstic, relief care explică minunile care-ți trec prin fața ochilor în fiecare secundă. Plin de parcuri naționale (naturale). Cred că la fiecare sută de kilometri parcursă pe autostradă erau un „exit” spre unul. Și la fel pe malul mării. Nu știu exact câte-s, dar sunt multe. Eu le-am văzut doar în pliante, din păcate. Nu neapărat că am respectat sfaturile autorităților de acolo, de a limita pe cât posibil deplasările în alte locuri decât cele de cazare, ci și din credința personală că nu e un moment bun să merg acum în locuri aglomerate. De aceea nu am ajuns nici la Split, nici la Dubrovnik… Croația e aproape. Și nimic nu poate ține la nesfârșit!

Iar când treci munții dinspre podiș spre mare, cuvintele sunt de prisos. Așa că las doar niște poze.

Și încă ceva interesant legat de titlul acestei postări (ca să nu mai căutați – Frumoasa noastră patrie). Prin 1988, Bijelo Dugme, una dintre cele mai bune trupe de rock din Iugoslavia (și poate din Balcani), cu Goran Bregovici lead – care, by the way, a împlinit șaptezeci de ani!!! – și Alan Islamovici voce, scoate o piesă pe albumul Ćiribiribela care combină două dintre cele mai reprezentative texte (și piese) ale zonei: Tamo Daleko – cântecul ultranaționalist sârb, cântec interzis de Tito pentru mesajul lui, și Ljepa naša domovino, imnul actual (și din trecut) al Croației. Piesa e superbă, Islamovici (bosniac) zice că Bregovici a făcut-o intenționat și nu cu gânduri neapărat bune. Mie, ca un observator neutru și care a aflat recent povestea mixului, îmi place cum sună.

Cântecul e pe coloana sonoră a filmului „Vukovar, jedna prica”, o mărturie tristă a unor vieți zdrobite de războiul sârbo-croat. Chiar e un film #devăzut, vorbește despre drama vecinilor noștri, care au făcut dintr-o țară pe care toți o invidiam înainte de schimbarile europene din optzeci și nouă, un teatru al unui război absurd, inutil și de neînțeles. Așa cum sunt, de fapt, toate războaiele.

Puteam să mai scriu multe, dar vorba lungă e sărăia omului, cum spunea bunica mea. Și voiam să vă las pe voi să o descoperiți, prin ochii voștri. Poate eu sunt subiectiv. Și știu că mulți ați fost deja acolo, dar dacă nu, puteți să vă faceți bagajele. Da, poate nu e cel mai potrivit moment, dar le țineți făcute undeva, într-un colț al casei, și, când se termină toată nebunia asta, le puneți în mașină și dați click pe… Put putujem! (Magazin nu sunt croați, dar nu contează. Nu contează nici pentru croați, să știți, au lăsat în urmă prostiile din trecut. Se ascultă la posturile naționale de radio și Bijelo Dugme, și Magazin, și Toše Proeski, și Galija. Și cam orice din spațiul ex-iugoslav.)

#ostanimoodgovorni