Da. Unii chiar nu pot.

Sa citeasca. Sa scrie. Sa alerge. Pentru ca le lipseste vederea. Pentru ca si-au pierdut bratele. Pentru ca nervii lor s-au intrerupt pe undeva prin coloana vertebrala si acum stau in scaun cu rotile. Sa faca lucruri pe care noi le facem zi de zi. Sa urcam scari. Sa conducem o masina. Sa ne plimbam prin parcuri. Sa admiram verdele din jurul nostru. Sa ascultam muzica. Sa dansam. Nu pot sau nu mai pot pentru ca destinul a hotarat altceva pentru ei.

Dar noi, cu ce drept le spunem ce au voie sa faca si ce nu? Noi, cei ce putem sa facem orice. Noi, cei ce nu avem de surmontat vreo bariera ca sa facem lucruri normale. Noi, sa le interzicem lor, celor care se chinuie sa-si aduca inapoi speranta si normalitatea?

Heaven Timisoara, stii asta: “Errare humanum est sed perseverare diabolicum” ? A zis-o Seneca. Sa nu iti faci griji, nu o sa apara vreodata la usa ta ca sa fii nevoit sa-i refuzi accesul!

Un club cu asa pretentii ar trebui sa stie ca, in lumea de azi, persoanele cu nevoi speciale nu sunt tratate ca in Sparta sau ca in lagarele de concentrare naziste. Nu aplicam solutia finala pentru ei. Si nici nu ii integram in societate pentru ca ei sunt deja acolo! Adaptam doar mediul nostru (scari, rampe de acces, trotuare fara borduri la trecerile de pietoni) ca sa il poata folosi toti.

Unii NU POT. Dar cand altii NU VOR, ce mai e de spus?

Daca asa arata Paradisul, eu as prefera sa raman afara!

Felicitari Alexandru Bleau pentru initiativa si articol! (Multumiri pentru stire, Tion!)