There’s a sign on the wall, but she wants to be sure
‘Cause you know sometimes words have two meanings

Când alți copii citeau, poate, povești, eu începusem să descopăr un tip de literatură prea puțin adecvat acelei vârste – cărțile-documentar despre ultimul (sper) război mondial. Nu știu cum am ajuns la acele cărți, probabil că, din lipsa oricărei alte tentații în acele vremuri, luam la rând volumele așezate pe categorii și ediții din biblioteca părinților și bunicilor. Paradoxal, nici măcar una nu era maculatură propagandistică, lucru destul de rar având în vedere că vorbim de anii ’80. Doar câteva titluri din memorie – “Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial”, “Am fost medic la Auschwitz”, “186 trepte. Mauthausen”. M-au marcat profund acele cărți și încă sunt și azi interesat de subiect. Și nu doar să citesc, ci și să fiu în locurile în care s-au întâmplat unele dintre cele mai nedemne de umanitate scene din istoria omenirii.

Am fost la Dachau, la Plaszow, la Auschwitz, oriunde am ajuns am vizitat orice loc care avea legătură cu acest război – Frankfurt am Main, Munchen, Londra, Cracovia, Amsterdam, Moscova (da, dincolo de tot ce înseamnă propagandă, rușii au plătit cel mai scump tribut în acest război, estimările fiind unele aproape greu de imaginat – între 20 și 27 milioane de vieți din totalul de peste 70, chiar 85 milioane, în funcție de surse).

Luni am ajuns la Mauthausen.

Dacă aș fi un statistician, aș spune că magnitudinea morții în acest loc nu a fost una care să-l facă să merite o atenție deosebite. Evident, un statistician AI, pentru că nicio ființă înzestrată cu rațiune nu ar putea spune asta.

Într-un loc aproape idilic, an der schönen blauen Donau, Lagărul de Concentrare Mauthausen (KZ Mauthausen) a adunat aproape două sute de mii de suflete. Pentru jumătate dintre ele, a fost ultimul loc din viață. Munca forțată, hrana aproape inexistentă, crimele – uneori doar din pură distracție au fost motivele ajungerii premature la destinație.

Imediat după anexarea Austriei, lagărul a început să fie operațional. Vorbim de luna mai, 1938. Și a fost activ până aproape de finalul războiului, fiind eliberat de americani pe 5 mai 1945. O existență lungă, dar, la fel ca la Dachau, numărul victimelor a fost mult mai mic decât în cazul lagărelor din Polonia sau estul Europei, în general. Bine, acolo au fost lagăre de exterminare… Dar elementele comune al tuturor lagărelor naziste (nu doar ale lor, ci și ale celor din lumea în care am trăit și noi până în 1989, cândva o să vorbesc și de cele din orânduirea geamănă în ale crimei și terorii – comunismul, dar din păcate, torționarii roșii au avut suficient timp să-și șteargă urmele) au fost suferința inutilă dusă la apogeu și disprețul față de viață.

Nu vreau să intru în detalii istorice despre acest loc. Dacă nu găsiți cărți despre Mauthausen, căutați filme. Documentare. Podcasturi. Cărți audio. Orice. E important să nu lăsăm uitarea să hrănească mințile acelora care cred că a trecut destul de mult timp de atunci și că nu ar fi nicio problemă dacă istoria s-ar repeta. Vedem prea des discursuri care par născute în nebunia anilor 1940. Par sau chiar sunt.

Cel mai dureros loc din Mauthausen nu a fost cariera de piatră. Nici crematoriul. Nici “carantina”. Nici barăcile. Nu, cel mai dureros loc a fost “Sala Numelor”, un loc în care, acolo unde sunt comemorate victimele care au avut o identitate.

Vorbiți-le copiilor despre grozăviile pe care alte minți bolnave, în numele unor ideologii și mai bolnave, le-au săvârșit. Vorbiți-le copiilor despre ce au fost în stare să facă semeni de-ai noștri. Despre cum am ascuns decenii întregi crimele. Despre cum încercăm și acum să le acoperim. Să le justificăm. Să le repetăm!

Dacă tolerăm aceste minți, următoarele victime vom fi noi, apoi copiii noștri. Lumea nu poate fi mai bună, dacă stăm departe. Și nici dacă uităm.

Auschwitz. Dachau. Mauthausen. Buchenwald. Belzec. Sobibor. Treblinka. Sachsenhausen. Dacă ajungeți vreodată pe acolo, împrospătați-vă memoria.