Peste optzeci și cinci la sută dintre știrile peste care îmi arunc ochii sunt negative. Sau poate e prea mult spus „negative”. Unele au o doză involuntară de umor. Umor amar. Trist.

Iar rândul de mai sus e cea mai bună justificare să arăți cu degetul. „Băi, ce proști sunt ăia!”, „Ia uită-te la fraierii ăștia!, „Ce țărani!”, „Țiganul, tot țigan!”… Și am reprodus (relativ) doar eufemismele. Apoi apare sentimentul ăla de superioriate: „Eu nu sunt așa, pfuai, păi eu sunt din alt film, eu sunt nu doar superior, sunt cel mai superior!” (da, cel mai…). Eu nu sunt rromân! Rr, gen. Sau, mai rău, „Băi, neamțul ar fi făcut sau ar fi dres!”, „Eh, dacă am fi fost [pune o națiune dezvoltată aici], eram departe…”. Și mă opresc aici, că mi se face puțin greață.

Serios? Chiar așa să fie? Suntem altfel? Suntem mult mai deștepți? Mult mai educați? Mult mai diferiți? Mult mai buni?

Eu îmi permit îndoieli, multe îndoieli în această privință. De ce? Să-i zicem scepticism. Să-i zicem că am văzut lucrurile la un nivel mult mai extins ca să îmi dau seama că nu în naționalitate sau cetățenie stau rădăcinile evoluției. Nu am pretenția că sunt un profet când spun asta, am doar pretenția că am văzut și trăit multe.  Hai să zicem că, măcar de la Est a Vest, am văzut toată Europa. Mai aveam două sute de kilometri și ajungeam în Asia, dar, de acolo de unde eram, puteam să simt vânturile înghețate ale Siberiei, chiar și în primăvară. Și le-am văzut nu doar ca și turist, le-am văzut locuind acolo și trăind (de luni până vineri) printre localnici. Printre oameni care-și trăiesc viața de zi cu zi fără să mă vadă altfel ca pe unul de-ai lor. Am simțit cotidianul dincolo de turism.

New York – Autor: Jan Lotz

Și oamenii sunt peste tot la fel. Cu bune, cu rele. Cu toate. Sunt oameni… Și stă în natura noastră să le avem pe toate. Într-o proporție mai mare sau mai mică, dualitatea se regăsește în noi toți.

Am rămas surprins de gesturi pe care nu le credeam posibile, am descoperit că poți foarte ușor să arunci la coș stereotipuri, pentru că nu sunt altceva decât gunoaie, am fost oripilat să văd reacții pe care nu le mai puteam concepe. Toate astea, dincolo de limita frontierelor sau a apartenențelor la un grup etnic sau altul. Și nu vreau să le povestesc aici, pentru că, până la urmă, ar fi doar povești pentru restul lumii, dacă nu sunt trăite pe propria piele.

Dar toate la un loc m-au convins că nu suntem unici. Nici atunci când ne gândim la sensul frumos al cuvântului, dar nici când e vorba de cel urât.

Sărăcia și lipsa educației care vine de acolo nu fac cinste celor care le experimentează. La fel cum nu sunt izvorul tuturor relelor. Limitarea care provine din ele e uneori insurmontabilă și din cauza noastră și a tuturor preconceptelor sădite în minte. Suntem, uneori, în poziția de a critica pentru că, prin critică, ne transpunem în ființele către care tindem, dar fără să fim noi înșine dincolo de nivelul criticilor. Poate ne criticăm pe noi înșine, nu știu…

Dar până să fim acele ființe superioare, avem oare curajul să răspundem sincer la o întrebare extraordinar de simplă: dacă am fi puși în situația să împărțim aceeași bancă (în școală, în metrou… nu contează unde) cu un țigan, câți dintre noi am face-o? Sau, mai rău, câți dintre noi am face-o cu sufletul împacăt și fără strângeri de inimă? Și puteți înlocui cuvântul „țigan” cu orice alt cuvânt pe care-l folosiți cu atât de mult dispreț.

Până nu vom putea trece de această întrebare cu un răspuns pozitiv și venind din suflet, nu suntem mai buni. Suntem doar umbra palidă a celor care ne-am dori să fim…