Astăzi, cum tot a dat un gram de soare pe la noi (prin Timişoara, adicătelea) şi prognoza de pe Chrome zice că doar frigul vine peste noi, fără zăpezi sau ploi, am zis să-i (re)dau culoarea originală prietenei care mă aduce la birou în fiecare dimineaţă. Adică Ibizei mele. Cum pe frigul ăsta – şi nu numai – consider că e inuman să pui un copil (de cele mai multe ori sunt nişte adolescenţi) să-ţi spele maşina, m-am dus la vecinii de lângă (ungurii, ştiţi voi), că ei au spălatorie automată în benzinărie. Totul bun şi frumos, nimic de reproşat, tratament ca la salonul de înfrumuseţare. După ce am ieşit din tunel, mi-am zis că, dacă tot sunt aici, să bag şi benzina, să nu mai pierd timpul altă dată.

De obicei (spre întotdeauna), fac plinul. Adică, nu văd rostul să bagi cu ţârâita. Că doar nu îţi consumă maşina mai puţin dacă ai doar jumătate de rezervor!

(Iniţial, n-am vrut să dau numele companiei. Dar o să îl dau. Pentru un motiv aparent banal (dincolo de faptul ca de vreo 10 ani am un card de fidelizare la ei, ăla e ca şi cum n-ar fi, nu contează). Dar important pentru mine. Sunt singurii din România care pun la dispoziţie un accesoriu (?) extrem de folositor – o manuşă de plastic cu care să poţi să iei pistolul ăla din pompă fără să îţi rămână miros de benzină pe mâini. Nu e o avere, un bax de 100 de bucăţi nu costă nici macar 5 lei. Un nimic extrem de util!… E vorba de MOL.)

OK, paranteză închisă.

După ce am facut plinul, m-am dus să plătesc. Ei… când să scot cardul, m-a lovit! M-a lovit memoria, că mi-am adus aminte că l-am lăsat in portcard. Pe care, la rândul lui, l-am lasat în birou. Cash nu aveam atât de mult, totuşi făcusem plinul. 🙂 Doamna de la casă se uita calmă la mine. Am ridicat privirea şi i-am zis adevărul. Nu ştiu cum se procedează în astfel de cazuri, am auzit prieteni povestind că au lăsat un act de identitate sau al maşinii. Eu doar i-am spus că mă întorc imediat, că am biroul peste drum. Mi-a răspuns că ar trebui să mă grăbesc un pic, că se închid pompele. Am plecat (nu chiar) în fugă. Hai, cu pas mai rapid. Dar am lăsat maşina în staţie.

A ieşit să mă strige să merg cu maşina, că ajung mai repede… După mintea mea, o cam lăsasem “garanţie”. M-am întors relativ repede. Staţia era deja închisă, băiatul de la IT era deja acolo să facă nu ştiu ce în sistem. Aştepta şi el după mine. Am plătit, mi-am luat şi punctele pe cardul ala de fidelizare… Dar toate astea cu zâmbetul pe buze. Fără nervi, fără reproşuri. Ba mai mult, cu un vădit interes să mă ajute. Fără să îmi ceara un act, fără sa îmi zică să las maşina acolo, fără să se uite urât măcar o secundă. Şi nu sunt un client fidel al staţiei respective.

Nimic! Doar zâmbete.

Şi de fiecare dată când dau de astfel de oameni, mă simt ca şi cum mi-aş fi băgat o doză de optimism direct în vene. Şi încep să sper că lucrurile merg pe calea cea bună!

 Sursa foto: aici.