Am trecut rar azi prin fața ecranelor. Nici cel al telefonului, nici cel al laptopului, nici cel al tabletei și nici cel al televizorului nu prea au fost aprinse. Sau, dacă au fost, au mers mai mult în gol.

Astăzi s-a abuzat de niște cuvinte goale. Nici măcar limbaj de lemn nu cred a fost, ar fi fost suportabil, digerabil. Nu am văzut/auzit, e doar o presupunere. Dar am îndoieli (evident) că a fost altfel.

De ce aș fi mândru că-s român? 

Dar de ce aș mai fi eu astăzi mândru că sunt român? Sunt eu mai bun ca alții doar pentru că aparțin unei anumite nații? Luat ad litteram, constat chiar contrariul. „Proverbiala” ospitalitate românească e probată doar când există un contraserviciu. Când a fost să adăpostim o mână de amărâți din Siria, oameni ale căror case încă ardeau, creștinii români au făcut scut împotriva păgânilor, că asta au reținut ei din istoria mistificată a comuniștilor, că noi am fost apărătorii Europei creștine. Noi, care am stat veacuri sub dominația otomană…

De ce aș fi azi mândru că sunt român, când operele înaintașilor sunt bătaia de joc a celor de azi, când codrul (fratele românului, parcă) e tăiat cu ură, când hoți (la propriu) sunt votați să ne conducă – pe căi necunoscute și periculoase, când agramați pozează în salvatorii neamului, când minciuna e politică de stat…

De ce-aș mai fi mândru azi că sunt român?

Dacă sunt mândru de ceva, sunt mândru de cei din trecut, cei care nu și-au plecat capul, care nu s-au lăsat cumpărați, nu s-au vândut pe câțiva arginți. Sunt mândru de cei ce au ales moartea în închisorile din alba și înghețata Rusie roșie. De cei ce au murit în chinuri în iadul temnițelor comuniste de la noi. De cei ce-au supraviețuit, cu oasele rupte, dar demnitatea intactă.

Sunt mândru de cei ce au avut curajul să înfrunte noaptea comunistă. Că a fost pe câmpul de luptă în ultimul război sau în munți, după aceea. 

Sunt mândru de cei ce au ales să nu trimită spre moarte sigură semeni de-ai lor, doar pentru că erau evrei.

Sunt mândru de cei de azi, care aleg să fie mărinimoși, ridicând spitale, adăposturi din banii lor. Sunt mândru de ei când ies în stradă, chiar dacă cei ce ar fi trebuit să-i apere, îi gazează, sub glumele imbecile ale unei clase politice ajunsă la un minim absolut din orice punct de vedere. Sunt mândru de oameni când ridică vocea și aprind luminile să arate calea. Sunt mândru de cei ce au ales sacrificiul suprem, pierind în flăcări și în fum, doar ca să salveze o altă viață.

Sunt mândru de oameni, nu de o nație. Sunt mândru de fiecare faptă bună care ar putea schimba un destin. Și aș fi mândru și dacă cel care o face ar fi ungur sau țigan (așa, ca să amintesc în treacăt de cei pe care românii mândri îi iau la țintă). 

Dar nu voi fi niciodată mândru de o nație care lasă o sută de ani să devină doar o frumoasă amintire și alege să trăiască în minciună, în hoție, în complicitate. Nu voi fi niciodată mândru că-s parte dintr-un neam care alege să-și bată joc de trecut și de eroii adevărați trei 364 de zile pe an, ca să facă apoi exces de aceleași laude, an de an, vreme de câteva ore. 

Ar trebui să ne gândim bine la ceea ce facem, dacă nu cumva alegem ca ultimul veac să devină doar un veac de inutilitate.

La mulți ani, România, oriunde te-ai afla!