Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

11915

11915

Apr 17, 2016

Atunci când nedreptăți se întâmplă, poate suntem departe de ele și nu le vedem. Apoi sunt lângă noi. Și întoarcem capul, că e mai ușor așa. Și tăcem, să nu ni se audă vocea, când multe alte voci strigă altfel decât noi. Apoi, când nedreptățile devin crime, ne închidem în casă, tragem bine draperiile, lăsăm jaluzelele, sperând să nu auzim glasurile care, încet, se sting, acoperite de pumni, bocanci sau altceva…  Asta facem noi. Dar poate că alții, oameni pe care îi cunoaștem, sunt cei care arată cu degetul. Apoi acuză cu vocea. Din ce în ce mai ridicată. Apoi ridică mâna. Știm că nu e bine ce se întâmplă. Și nu facem nimic. La început, pentru că nu credem că un deget poate face rău. Sau niște cuvinte. Și nici măcar un pumn sau o palmă. (Sursa foto: Jewish Sites in Frankfurt.) Dar palma cuprinde arma. Și apoi mai vin și alte palme, ținând din ce în ce mai multe arme. Și apar garduri. Și ziduri. Și gropi comune. În care ajung oameni nevinovați. Și coșuri de fum. Prin care pleacă oameni nevinovați. Și noi am tăcut, pentru că n-am crezut, la început, că se va ajunge acolo. Iar acum e prea târziu. Și poate mâine o să fim noi acolo, dintr-un motiv sau altul. Dacă, vreodată, vocile ridicate vi se par că spun adevărul, că ura și intoleranța sunt soluția, mai gândiți-vă. Istoria are prostul obicei să se repete, mai ales când alegem să uităm. Și ca să nu uităm, unii dintre noi (ironic, urmași ai celor care au ucis) au scris pe ziduri numele celor care au murit. „In 1984 the city of Frankfurt decided to build a new municipal utility center in the former Jewish quarter. In 1996 a holocaust memorial site designed by architectural firm Hirsch, Lorch und Wandel was created behind the complex, between Battonnstrasse and Rechneigrabenstrasse. A centrally placed 5 x 5 m stone cube constructed from remnants of the Judengasse, and a grove of 60 sycamore trees define the 4500 sq. m space. The ground is covered with crushed basalt, with a molten asphalt area delineated by a stainless steel band tracing part of the floor plan of the destroyed Börneplatz Synagogue. The northern side borders...

The point of no return

Puteam să-i spun și pe românește: punctul de la care nu mai există cale de întoarcere, dar mi s-a părut cam lung pentru un titlu. Știți ce e, nu? E, de obicei, un moment în timp de la care o reacție nu mai poate fi reversată. Un moment care, odată depășit, nu-l mai poți atinge încă o dată, să cauți alternative. Ieri am văzut o știre ciudată: pentru cursa săniilor trase de câini, organizatorii din Alaska au adus zăpadă cu trenurile pentru a amenaja traseul. Să mai scriu o dată: organizatorii din Alaska. Alaska Statelor Unite. Aia pe care aproape o împarte în două Cercul Polar de Nord, da. Da, aia mai sus decât aproape întreaga Europa. Alaska a avut nevoie să importe zăpadă. Apoi am mai văzut una. Astăzi. Tot în America de Nord. Un camion s-a scufundat pe Autostrada de gheață. Ăla e un drum folosit de multă vreme pentru a transporta, cu camioane normale (tirurile de la noi) produse pentru orașele aflate în zonele înghețate ale Canadei. Tot pe lângă Cercul Polar. Mai sus un pic de Anchorage. Și mi-am adus aminte și de documentarul despre trenul de mare viteză făcut de chinezi, în Tibet. Care se scufunda (pilonii pe care au așezat linia, de fapt) pentru că, atunci când se apucaseră ei de treabă, permafrostul era… permafrost, și, între timp, a început să devină doar pământ. Rezolvaseră cumva, injectând nitrogen lichid în sol. Dar nu cred că e o soluție permanentă. Și ar mai fi și știrea asta: anul trecut, Iranul mai avea nevoie de două duzini de grade pentru a atinge punctul de fierbere. Dacă nu știți ce înseamnă asta, sauna uscată (infrasauna) are cam 65 de grade. Iar aia finlandeză pleacă de la 70. Dar încercați să stați o oră acolo. (Evident, e o figură de stil, nu încercați așa ceva!) Poate reușim să ne adaptăm la temperaturile acestea. Poate mai rămân zone de uscat neacoperite de apă. Nu poate, sigur. Poate devenim animale nocturne, cine știe. Poate trecem înapoi în apă. Poate. Dar dacă schimbările se petrec mult prea repede și nu mai avem timp să facem nimic din „poate”-urile de mai sus? Mai avem, oare, timp...

2016

Rareori mă mai uit încă o dată la un film (film = conținut video), chiar și dacă e Vimeo. Dar o fac cu plăcere la orice înseamă timelapse sau imagini ale Terrei luate din spațiu (de obicei, ISS). Și totul arată atât de frumos, de acolo, de sus. Nici nu zici că jos se moare inutil, sunt războaie stupide (toate, nu există niciun alt fel de război), ucidem alte specii, tăiem pădurile fără a le mai da vreo șansă să renască, poluăm solul, aerul, apa… Suntem din ce în ce mai indiferenți. De parcă am mai avea și o altă casă, în afara Pământului. The View From Space: An Astronaut’s Perspective from The Royal Institution on Vimeo. Nu am rezoluții pentru noul an. Un an mai lung cu o zi, că-i bisect. Și divizibil cu 2, 3, 7 (actually, e 2↑5×3↑2×7). Mi-aș dori, totuși, ca peste un an să-l vedem (Pământul) măcar la fel cum e astăzi, dacă mai bine nu se...

Un jour comme aujourd’hui – epilog

Am încercat (în aceste trei părți: 1, 2, 3) să scriu o ficțiune, dar cred că putea fi, la fel de bine rău, realitatea. Nu știu dacă e un avertisment. Poate am extrapolat puțin, plecând de la amintirile mele, experiențele mele, temerile mele. Știu, istoria nu se scrie niciodată cu dacă. E o știință exactă, chiar dacă noi o încadrăm mereu la „umaniste”. Nu ai cum să încerci iterații. Dacă o faci, treci granița către literatură. Dar, cu mici excepții (sau exagerări, să zicem), în ce am scris, poți recunoaște ceea ce ERA atunci, nu ceea ce ar fi fost „dacă”. Da, curentul electric mergea când voia el. Nu el, el… Gazul se lua și el. Dacă ardeai un bec, era o dramă (îl refăceam, dacă aveam noroc să se fi rupt filamentul doar la unul dintre capete, printr-un procedeu de sudură la cald, în interiorul becului). Căldură venea prea rar și nu atunci când trebuia. Apă caldă? Pfff… Un moft. Alimente? Da, pe cartelă. Benzină? Da, dacă o așteptai cu zilele, și când venea, se întâmpla în volume pe care azi le-aș consuma în două zile. După mașină așteptai cu anii, după ce o achitai cu mult timp înainte. Program TV? Alb-negru, tovarășul și tovarășa. Banane, portocale? Rar, de Sărbatorile de iarnă. Ciocolată? Cu pile, din aia chinezească. De la cantina „partidului”. Vacanțe afară? Hahaha… bună gluma. Dacă erai un simplu muritor, poate doar în Bulgaria și Uniunea Sovietică. Să pun mai multe pe listă? Alegeți un domeniu! Educație? Da, spălarea creierelor de la cea mai mică vârstă. Atenții (șpagă, mită, cum vreți să-i spuneți), ore de pregătire și pe atunci, aceleași mici excepții de oameni extraordinari ca și acum. Sănătate? Întrebați câte femei au murit sau au rămas mutilate din cauza legilor draconice legate de întreruperea sarcinii. Lipsa acută a medicamentelor, a tratamentelor, spitale mult mai insalubre ca azi. Siguranța cetățenilor? Violurile petrecute pe străzile lipsite de iluminat stradal deveneau legende urbane. Multe dintre infracțiuni nu ieșeau niciodată din dosarele procurorilor, așa că nu auzeați de ele. Libertăți și drepturi ale omului? Da, cum să nu. Egalitarism? Dacă alegeți să spuneți că era mai bine atunci, că nu erau așa mari diferențe...

Un jour comme aujourd’hui (3)

Aici: partea a doua Fără prea multe ezitări (știa prea bine fiecare centimetru din casa scării), băgă cheia în ușă. Tot din reflex încercă și întrerupătorul. Holul se lumină în două etape, o lumină roșiatică prima dată, urmată de orbitorul alb al neonului. Nu știa care dintre cele două surse (lampa sau neonul) erau mai vinovate de starea tot mai precară a vederii lui. Din păcate, nu avea cum să fie tot timpul soare. Uită de mâncare – de fapt, putea să mănânce și pe întuneric, așa că decise să facă ceva mai bun cu ora cât mai avea curent electric – și deschise revista. De fiecare dată avea un șoc. La noi, până și realitatea avea doar nuanțe de gri. Era mai multă viață în revista aia decât în întreaga lui existență. Vedea aparate a căror utilitate nu o știa. Tablouri mici, din metal, care aveau înăuntru poze. Sau desene. Și tablouri mari, ăstea din urmă știa ce sunt, televizoare, doar că erau în culori. Își amintea că avusese și el, când era prin școala generală, așa ceva. Nu chiar așa, ăsta din poză părea doar o fereastră, al lui aducea cu un acvariu cu trei pereți din lemn și doar unul de sticlă. Dar, de vreo zece ani, televizoare mai erau doar în sălile culturale. Pe care Mihai nu le călca, era orice acolo, mai puțin cultură. Acum se difuzau doar buletine de știri. Alb-negru. Alte pagini, alte obiecte venite parcă din alte lumi. Nu le putea ghici utilizarea, dacă nu citea textul. Înțelegea, totuși, prea puțină germană, ca să se prindă de toate. Recunoscu un calculator. Și din ăsta văzuse. Doar că era cam cât dulapul lui, pe când ăsta din poză era cât o carte. Cat o revistă, de fapt. Dar era sigur că e calculator. La fel cum era sigur că acele mici rame foto de metal și sticlă erau telefoane. Că așa scria acolo, sub poză. În rest, o grămadă de cifre care nu-i spuneau nimic. Nu erau prețul, ăla îl știa, mai auzise vorbindu-se despre euro, știa semnul. Ce nu înțelegea era cum se putea vorbi la așa ceva. Telefonul lui din birou era o chestie de plastic,...

Pagina 1 din 136
1
2
3
10
20
»