Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

E doar despre ei, nu despre voi

E doar despre ei, nu despre voi

Apr 16, 2019

Mi-aș fi dorit să scriu un text optimist. Un text despre cum binele (sau măcar moralitatea, legea) învinge. Despre cum întunericul dispare. Nu, nu-s doar cuvinte dintr-un nou limbaj de lemn. Ar fi fost un semn care să marcheze o renaștere. Un semn care să ne arate că se poate. Că avem motive să sperăm. Că avem dreptul să o facem. Dar n-a fost așa. A fost o amânare. O amânare echivalentă cu o punere în libertate. Probabil că și în cazul unei acuzări, până la momentul motivării ar fi trecut luni bune, poate chiar ani (vezi cazul Vâlcov). Dar aveam măcar iluzia unei condamnări. N-a fost să fie, aș zice mioritico-fotbalistic. Dar au fost totuși două momente anterioare care mi-au atenuat preventiv amarul zile de azi. Amândouă la Craiova, amândouă în timpul mitingului PSD. Primul e Costel Bencea. E omul. Scuze. E OMUL care s-a întors din Portugalia și a încercat să ajute cum poate pe cei suferinzi. Suferinzi din cauza bolilor, dar și din cauza celor care fură până și banii de medicamente. Îl știți, sigur ați auzit de el. Costel a umblat singur printre „susținătorii” PSD cu o pancartă acuzatoare. Curaj? Sper că nu. Cel mult decență. Și al doilea e cel care a dat titlul acestui articol… „E doar despre ei, nu despre voi. O să vă arunce ca pe măselele mele când o să își dea legile. N-o să mai fie nimic de voi. Mergeți acasă că dacă lipsiți îi concediați!” Într-o organizare de tip comunist, cu oameni aduși de peste tot ca să dea bine la numărat, ei au fost insule de normalitate. Să le spui celor adunați acolo fără nicio reținere că sunt aduși să strige pentru niște hoți era de neconceput acum câțiva ani. Riscai linșarea imediată. Azi oamenii, chiar și cei prezenți la miting, își pun întrebări. „De ce mor oamenii în spitale, când boala de care sufereau era una banală? De ce mor copiii căzând în haznalele din curtea școlii? De ce sunt violați pe stradă, furați și bătuți în scări de blocuri? De ce mor oameni pe străzile sparte și niciodată suficiente. De ce pleacă băiatul meu în Spania? Sau fata în Italia? De...

Decizia CCR de azi

Sau „Şi cu ce dracu mă ajută pe mine, domnişoară?” – explicație simplificată. Treci cu mașina pe roșu prin intersecție, mutilezi doi pietoni pe trecere, mai lovești și alte trei mașini care circulau regulamentar. Ești prins pentru că apari într-o filmare făcută cu un webcam și ți se văd numărul de înmatriculare și fața la volan. Dar se anulează întreaga urmărire penală și foarte probabila condamnare pentru că CCR a zis că proba video nu poate fi luată în considerare, nefiind constituțională, camera aparținând unui alt serviciu decât Circulație. Asta în timp tu nici măcar nu ți-ai spălat mașina de sângele victimelor. Și nici nu te-ai apucat să repari tabla rămasă toată îndoită după impact. Pentru că primești, compensatoriu, bani pentru una nouă. Post Scriptum: Nu mă încântă ideea că serviciile de informații să intervină, în orice mod, în actul de înfăptuire a justiției. Prin asta înțeleg presiuni, înscenări, plasarea de probe false. Dar cred că e nevoie de aceste servicii atunci când prin natura infracționalității siguranța oamenilor e pusă în pericol. Mai e nevoie să vă reamintesc de câte ori s-a întâmplat asta în ultimul...

Only the Good Die Young

Era frig afară, știu că nu mă mai dezlipeam de soba aia de teracotă încălzită cu gaz metan. Dacă era iarnă, nu mai știu. Tot ce se poate. Toamnă târziu sau iarnă. Dar frig. Sigur. Și pe undeva prin 1982. Făceam a doua oară grupa mare la grădinița de pe 11 Iunie, că ai mei au decis că-s prea firav să încep școala la puțin după ce împlinisem șase ani. Un fel de clasă zero/vacanță. Nu eram mulți ajunși în clasă, că era prea devreme. Dar el era acolo, se juca cu niște mașinuțe de fier. Mașinuțele de fier pe vremea aia erau un fel de Tesla de azi, ceva aproape de imposibil de văzut/găsit… “Vrei să te joci și tu cu mine?” Nu știu dacă a apucat să termine întrebarea, dar știu sigur că nu mi-a mai trebuit soba aia fierbinte. Și ne-am jucat! Toată grădinița. Aproape neîncetat. Aproape nedespărțiți. Joacă și nu prea. Nu am cum să uit cum i-am spart nasul (sau chiar rupt), când de jucam “Călăreții” și eram la el în cârcă, de am căzut amândoi, dar el sub mine, dar fără să mai apuce să pună mâinile. Sau cum îl fugăream pe Florin Cuprins (numele de familie sigur ăla e!), că avea o geacă de piele neagră și credeam că-i “sectant” – deh, miturile vremurilor. Sau cum a dat cu o petardă artizanală – din permanganat de potasiu, miniu de plumb și două pietre pentru scânteie, totul învelit în bandă portocalie de leucoplast. Semnul exploziei a rămas pe zid până au renovat ăia clădirea. Apoi la Generală 6, unde era să rămân pe afară, că au uitat să mă pună pe listă la clasa la care îmi doream. Și am ajuns să stăm trei în bancă în prima zi, că nu voiam niciun alt loc din clasă. Opt ani de joacă. Opt ani plini, că noi nu mergeam aproape niciodată la bunici în vacanță, stăteam acasă. Așa că era fie ștrand, fie joacă acasă la unul din noi. Mai mult la el, că avea niște jucării cum văzusem doar la TV. Pe sârbi. La el am văzut prima dată LEGO, trenuleț electric pe șine metalice, soldăței de cupru din...

Reciclare

Să n-o lungesc aiurea, că și așa nu mai stă nimeni să citească bloguri… Asistăm, din nou, la un discurs anti-UE, anti-corporații, anti-lege, anti-normalitate. Sub pretextul amnistiei și grațierii, Chavez (încă nu Maduro, că nu am ajuns până acolo) de Teleorman reciclează dejecțiile pe care le-a administrat mai bine de doi ani de zile. Dacă nu mai mult. De ce le reciclează, nu știu, când ar putea găsi ceva nou, cu o priză mai bună la public. Dar să nu-i dăm idei… Ce zice el? Hai să ajungem la una ușor de demontat… Zice că multinaționalele să dea mai mulți bani statului român. Să nu repatrieze profitul. Cum ar veni, faci ce vrei, dar să nu alegi. Un fel de naționalizare. Evident, statul român fiind cel mai bun gestionar al banilor, indiferent de sursa de proveniență a acestora.  De trei decenii (bine, de mult mai mult timp, dar pe atunci statul și centra, și dădea cu capul), vedem unde se duc banii publici. Adică nu prea vedem, că transparența tranzacțiilor e doar un concept, și până ce vreun jurnalist curajos nu face câte-o investigație, rămânem în întuneric. Și dacă nu vorbim de salariile bugetarilor, singurele pe care le putem identifica – nu intru acum în discuții despre cât de mari și cât de justificate sunt – chiar nu știm unde naiba se duc banii publici.  Școlile cad în continuare pe copii. Au WC-ul în curte, dar și dacă nu, îl au de cele mai multe ori într-o stare groaznică. Spitalele sunt un focar de infecție. Drumurile, o capcană. Căile ferate, un supliciu. Instituțiile statului, labirinturi birocratice. Serviciile publice, o glumă.  Justiția, singura care ne mai dădea speranțe că ne vom reveni, e îngenunchiată și decapitată. Banii dispar în vile. Unele nici măcar în România, să mai poți zice că se întorc în societate, într-un fel sau altul, ci prin țări exotice. În mașini scumpe, dar pentru care proprietarii nici măcar nu se sinchisesc să facă un minimum de efort pentru a le aduce în legalitate, ținându-le undeva într-o zonă gri, fără ITP sau înmatriculate în Bulgaria. În conturi prin țări al căror nume le-ai auzit doar pentru că-s paradisuri fiscale. Ce fac companiile multinaționale...

Un veac de inutilitate

Am trecut rar azi prin fața ecranelor. Nici cel al telefonului, nici cel al laptopului, nici cel al tabletei și nici cel al televizorului nu prea au fost aprinse. Sau, dacă au fost, au mers mai mult în gol. Astăzi s-a abuzat de niște cuvinte goale. Nici măcar limbaj de lemn nu cred a fost, ar fi fost suportabil, digerabil. Nu am văzut/auzit, e doar o presupunere. Dar am îndoieli (evident) că a fost altfel. De ce aș fi mândru că-s român?  Dar de ce aș mai fi eu astăzi mândru că sunt român? Sunt eu mai bun ca alții doar pentru că aparțin unei anumite nații? Luat ad litteram, constat chiar contrariul. „Proverbiala” ospitalitate românească e probată doar când există un contraserviciu. Când a fost să adăpostim o mână de amărâți din Siria, oameni ale căror case încă ardeau, creștinii români au făcut scut împotriva păgânilor, că asta au reținut ei din istoria mistificată a comuniștilor, că noi am fost apărătorii Europei creștine. Noi, care am stat veacuri sub dominația otomană… De ce aș fi azi mândru că sunt român, când operele înaintașilor sunt bătaia de joc a celor de azi, când codrul (fratele românului, parcă) e tăiat cu ură, când hoți (la propriu) sunt votați să ne conducă – pe căi necunoscute și periculoase, când agramați pozează în salvatorii neamului, când minciuna e politică de stat… De ce-aș mai fi mândru azi că sunt român? Dacă sunt mândru de ceva, sunt mândru de cei din trecut, cei care nu și-au plecat capul, care nu s-au lăsat cumpărați, nu s-au vândut pe câțiva arginți. Sunt mândru de cei ce au ales moartea în închisorile din alba și înghețata Rusie roșie. De cei ce au murit în chinuri în iadul temnițelor comuniste de la noi. De cei ce-au supraviețuit, cu oasele rupte, dar demnitatea intactă. Sunt mândru de cei ce au avut curajul să înfrunte noaptea comunistă. Că a fost pe câmpul de luptă în ultimul război sau în munți, după aceea.  Sunt mândru de cei ce au ales să nu trimită spre moarte sigură semeni de-ai lor, doar pentru că erau evrei. Sunt mândru de cei de azi, care aleg să fie mărinimoși,...

Pagina 1 din 143
1
2
3
10
20
»