Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Un pic de bine în orice

Un pic de bine în orice

Jul 10, 2020

Sau „Always look on the bright side of life”, cum zice un cântec mai vechi. Nu prea a mai fost nimic „bright” în ultimul timp, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci. Ziceam luna trecută că mi-am găsit un companion tare drăguț pentru mișcare. Și că cel mai mult l-am testat dând din pedale. Și nu în casă, ci pe unde am apucat. Ei bine, acesta e acel „pic de bine” din pandemia asta. Am redescoperit plăcerea de a mă da cu bicicletă. Nu am zis „a mă plimba”, că nu-i tot timpul o plimbare. Câteodată forțez limitele. Viteză, teren accidentat, nămol. Dar indiferent de modul de pedalare, plăcerea rămâne. Și ce mi se pare cel mai interesant e faptul că, dacă pandemia nu ar fi apărut și nu aș fi fost restricționat la a face mișcare fără a fi între patru pereți și acoperiș deasupra, probabil că nu aș mai fi scris postarea aceasta, că nu-și avea obiectul. După primele zile de lockdown, sălile fiind închise, am zis că nu pot să urc de nebun etajele, mai trebuie să găsesc și altceva. Am început prin a alerga seara, după nouă. Puțină lume, oricum stau într-o zonă mai retrasă, așa că nu deranjam pe nimeni, nu mă deranja nimeni. Doar că alergatul pe stradă, pe asfalt sau beton, nu e cel mai interesant lucru. Așa că nu m-a ținut mult. Dar străzile sunt bune și pentru altceva… Nu o fi Timiș cel mai pitoresc județ din România, dar mai dai câteodată peste un peisaj ca acesta la jumătate de oră de Timișoara. Aveam un mountain bike pe acasă, dar mi se par biciclete destul de greoaie și zgomotoase, plus că mi-au făcut mie cu ochiul niște roți subțiri văzute în trafic, așa că l-am bâzâit pe Dan, un oltean pasionat de multe, printre care și bicicletele, să mă consilieze. Mi-am luat un model de la începutul gamei – Merida Crossway 15 MD – de la RacingBikeShop (foarte de treabă băieții, chiar îi recomand, nu le știu magazinul din Arad, dar pe online au fost OK, și nu e un post plătit, nici măcăr nu cred că vor ajunge să vadă că am...

Connected (or the perfect toy)

Connected (or the perfect toy)

Jun 19, 2020

Am stat mult pe gânduri să mă decid ce jucărie să primesc de ziua mea (surprise!). Știam ce vreau, dar aria era atât de extinsă, încât mi-a fost destul de greu să mă decid. Acum, că am făcut-o, mi se pare cea mai buna decizie luată – pe nișa asta, clar! Voiam un tracker bun și în sală, bun și afară, să știe și hărți, să fie și autonom cât de cât, să arate bine, să nu fie gros, să nu fie mare (nu-s vreun skanderberger sau care o fi numele sportivului care practică sportul ăsta – paranteză foarte lungă, cică sportului i se spune așa la noi de la preluarea greșită a poreclei în limba turcă a unui general albanez, Gjergj Kastrioti, numit Iskender Bey – Guvernatorul Iskander/Alexandru, general care avea o forță incredibilă în braț – braț fier), să pot să-l port și fără telefon lângă mine. Mi-ar fi plăcut să detecteze singur tipul de mișcare fizică, așa cum o face parțial și Apple Watch, dar nu era un punct sine qua non. Deci criterii multiple, greu de pus toate în același ceas. Am luat multe în considerate: Casio, Fitbit, Suunto, Polar, Garmin. Stai, că nu e așa simplu, chiar dacă pare. Da, sunt cinci branduri, dar fiecare are cel puțin trei modele de luat în calcul. Le-am întors pe toate părție (e-întors, că eram în lockdown), am citit tone de review-uri, dar cum să zic, nu mă face nimeni pe mine din vorbe! Am mai și întrebat în stânga și în dreapta… În final, am ales un câștigător. Garmin Fenix 6S Sapphire Carbon Grey! Cum acesta nu e un review propriu-zis, ci mai mult un customer experience, subiectivismul poate atinge cote alarmante. Ah, și nici post plătit nu e (Alo, Garmin?), doar ca să știți. Ce îmi place cel mai mult? Nu îl simți pe mână. Am mers pe varianta S (s stands for small size) nu doar din considerente de dimensiune/diametru – 42mm 6S, 47 6, 51 6X, ci și pentru greutate. Deși treizeci de grame, un espresso, par puține, la alergat le simți pe mână. Geamul e safir, am ales special sticla aceasta, că nu mi-a plăcut ideea de...

May the 4th be with you (Miracolul Star Wars)

Nu erau multe lucruri care să mă fascineze la începuturile anilor optzeci. O mie nouă sute optzeci, că nu-s chiar atât de bătrân. Sunt două componente importante aici: vârsta mea (pe atunci, doar o cifră) și situația politică din România. Republica Socialistă, să mă-nțelegi mai bine. Opțiunile se reduceau asimptotic către zero. Hai, să nu fie chiar zero, dar tot dintr-o cifră ca vârsta mea. Să ies pe stradă la joacă, să citesc (mai greu, eram cam până-n opt ani, știam, dar nu aveam prea multe de citit atunci), să mă uit la televizor – preponderent „pe sârbi”, că „pe români” mă uitam cel mult la meciurile de fotbal, la Teleenciclopedia și mai era miercuri seara o emisiune foarte interesantă, ceva cu spațiul cosmic, dar nu mai știu cum se numea. A, și mai era și cinematograful! Tot ce era legal la noi, era supus cenzurii. Aia înseamnă că nici producțiile cinematografice nu scăpau de brațul scurt (lung?) al legii. Legea cenzurii era făcută de niște analfabeți. Dacă referirea la dictatura comunistă (sub orice formă) nu era evidentă, dacă erau doar parabole, metafore, existau șanse să treacă filme, chiar dacă mesajul era clar de „rebeliune” Așa s-a întâmplat cu Star Wars. Pe atunci era o doar o trilogie. Asta afirm acum, că la șase-șapte-opt ani nu cred că știam ce e aia. Și nici nu țin minte în ce ordine am văzut cele trei filme. Unul dintre ele, culmea, chiar primul, nu mi-l mai aduc aminte deloc. Nici unde l-am văzut (posibil cinematograf), nici povestea, nimic! Slabe flashback-uri cu scene din film, dar cam atât. The Empire Strikes Back l-am văzut sigur la cinematograf. Nu mai știu exact de câte ori, probabil cel puțin cinci. Iar ultimul din seria de atunci, Return of The Jedi, la Filmski Maraton  (nu cred că găsiți explicația pe Google, fie știți ce e, fie nu). Multă vreme în școala primară, nu prea exista desen care să nu conțină o navetă spațială din film, o scenă de duel cu săbii laser sau măcar o sabie laser. Sau bețe colorate în roșu și albastru. Sau colecțiile de surprize din pachetele de țigarete de gumă „Ratovi Zvezda” (am căutat titlul exact...

Pe verticală și pe orizontală

Săptămânile dinaintea Crăciunului am văzut la cineva pe Facebook site-ul acesta: https://neal.fun/deep-sea/ Și mi-am dat seama cât de puține lucruri știm despre planeta noastră. Despre Oceanul Planetar, de fapt. Și mi-am dat seama că suntem atât de limitați, dacă ne gândim câte forme de viață, despre care doar oceanologii știu, scapă percepției noastre, sau chiar imaginației, dar mai ales, câte forme de viață pe care nici măcar nu le-am descoperit încă ar putea popula apele Terrei… Și apoi, cred că la același prieten, ceva ce îți pune mintea pe “pause”… https://joshworth.com/dev/pixelspace/pixelspace_solarsystem.html Avem (sau aveam) fiecare dintre noi, impresia că putem estima cât de cât ce înseamnă spațiul. Well, think again. Și nu vă grăbiți, citiți tot ce înseamnă text. Nu e prea mult, trebuie doar să aveți grijă să nu îl...

Revoluția mea

Revoluția mea

Dec 19, 2019

Suntem la treizeci de ani de la poate cel mai frumos Decembrie din istoria noastră. Suntem liberi. Și nu e doar un cuvânt frumos. E un adevăr. Exact ceea ce ne-a lipsit cumplit înainte de acel Decembrie 1989. Nu am pierdut pe nimeni (cunoscut) în Revoluția din Decembrie. Nu am pierdut pe nimeni nici înainte de acel moment. Am avut bunicul prizonier la ruși, a făcut și pușcărie pe nedrept aici, în România, dar nu l-aș cataloga neapărat deținut politic. Și nici nu am motive să mă plâng de lipsuri materiale pe acele timpuri. Poate chiar dimpotrivă, aș zice că „o duceam bine”. Mă rog, la limita decenței. Mai niște prieteni la Cantina Partidului, mai unii la PECO, mai o vecină șefă de Alimentara, mai niște prieteni în RFG. Și dacă pe lângă toate astea mai pun și ce aveam „la țară”, într-o zonă în care comunismul nu reușise să pună mai mult de câțiva pași timizi, iar proprietățile rămăseseră ale oamenilor, chiar dacă nu în acte (adică nu erau CAP-uri în zonă), devenind un adevărat paradis, aș zice că stateam mai bine decât s-ar înțelege din sintagma de mai sus. Făceau ai mei bani frumoși cu cireșe și alte fructe, dar și cu fânul pe vremea aia. Fân pe care statul îl cumpăra de la persoane fizice, un paradox al anilor optzeci, că prin cincizeci îl luau direct. OK, fie, îl cumpărau. Dar prețul era mereu zero. Sau niște ani buni de pușcărie, că așa meritau chiaburii, să plătească pentru munca lor! Nu aveam casa noastră, era un apartament închiriat de la „stat”, dar bunicii aveau, prin nu știu ce minune, o casă a lor, cu un mic teren în jurul acesteia și stăteam mai mult pe acolo. Era la doi pași de „bloc”, dar era altceva. Aveam o Dacia 1310 din 1984, care avea să devină prima mea mașină. Iar bunicul avea una 1300, cu motor franțuzesc, mândria familiei, moștenire promisă tot mie… Aveam două casetofoane, aveam magnetofon, aveam televizor color! Nu aveam video, dar nu îi simțeam lipsa, că mă uitam pe sârbi la filme. Nu fumam, dar tatăl meu avea mereu un cartuș de Kent în bar, lângă sticle de...