Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Ana lu` Manole nu lucrează la stat

Ana lu` Manole nu lucrează la stat

Jul 6, 2016

Oricât de multe guverne se vor schimba și oricât de capabil ar fi prim-ministrul, România nu va avea prea curând o rețea funcțională de autostrăzi. Și nu pentru că e leneș constructorul, că prin alte părți, același contractor muncește cu o viteză de speriat. Nu. Și nici vina pălmașului de rând nu e. Că și el și-ar face treaba, dacă ar avea cu ce. Nu. Vina e undeva în zona gri, între contractor și cei care au puterea de a decide la nivel înalt. Acolo unde un funcționar de gradul doi al statului, de la nivel central sau local știe că, având în vedere mărimea țării și importanța ei economică în partea asta a continentului, nu se vor construi mai mult de 2000-2500 km. Pentru că nu ai de ce să faci mai mult. România nu are nevoie, că nu faci autostradă pe lângă fiecare drum județean. Europa nu are nevoie, intră în România prin două puncte (sau așa e planificat) și îi ajung. Rusia sau Ucraina nu au nevoie, că drumul pe la noi spre Europa ar fi cam ocolitor. Bulgaria nu are nevoie de mai multe legături, două sunt destule. Nu poți să faci drumuri doar de dragul de a construi. Și când le termini, s-a închis conducta aia groasă. Contractorul își ia utilajele și pleacă, că doar n-o să le țină să ruginească la noi, oricât de dragă le-ar fi țara. Că și-a luat banii, ba chiar mai mult de cât merita. Nu va da niciun guvern „verde” construcției unei autostrăzi între Zalău și Baia Mare, și nici țara nu mai crește, așa că proiectele existente sunt și singurele. Și știind asta, funcționarul ăla mărunt va face tot ce poate să o lălăiască. Să nu se termine niciodată. Și astfel să țină pornit fluxul de bani dinspre centru spre constructor. Să suplimenteze cât poate plățile. Să ceară mai mult de la buget ori de câte ori poate. Pentru că din banii ăia trăiește și el. Și nu vorbesc doar de salariul pe care îl primește ca funcționar. Ci și de ce-i mai pică pe lângă, să facă plățile ălea către executor. Și cum sumele (plățile oficiale) sunt foarte mari, nimeni nu bagă în seamă...

Cronica unei morți amânate

Cronica unei morți amânate

Jun 20, 2016

Da, o să scriu și eu despre fotbal. Am mai scris, nu e ceva nou, dar acum suntem la nici douăzeci și patru de ore de la o înfângere care ne-a scos din cap ideea că am putea avea loc între primele șaisprezece echipe ale continentului. Și ne-a bătut o echipă care are șanse doar teoretice (matematice?) să ajungă acolo. Din câte știu, se iau în calcul punctele scoase cu cei de deasupra, nu cu cei ce pleacă acasă. Cu toate astea, echipa națională nu cred că va înțelege ceva din această înfângere și nici din dăruirea celor care ne-au scos fotbalul din cap. (By the way: Felicitări, Albania!) Am crescut cu fotbal. Nu am fost talentat (nu am prea fost la niciun sport de echipă, naiba știe de ce) și nici nu am încercat să fac ceva să acopăr lipsa talentului. Jucam pe stradă și în curtea școlii cu orele, dar doar pentru distracție, atâta tot. Dar trăiam fotbalul. Îl citisem în cărțile lui Manușaride, ale lui Chirilă. Îl ascultasem în poveștile tatălui meu despre Dobrin, minunea care a stat pe bancă în Mexic `70. Îl vedeam live (mergeam și la Pandurii la meciuri, când nici măcar în Divizia B nu erau), mă uitam la TV încă de pe vremea în care comentatorii trebuiau să ne spună care echipă încotro atacă, lipsindu-ne culorile de pe ecran (pentru cei mai tineri, televizoarele nu au fost tot timpul înguste cât un tablou și în culori). În limba română, în limba sârbă, în bulgară, ba chiar și-n rusă – bulgarii retransmiteau un canal rusesc. Îl ascultam la radio, cărând după mine un radiocasetofon pe baterii. Și-l trăiam cu fiecare gol dat de o echipă românească. Sau al naționalei. Prima calificare la un Campionat European. Tot în Franța. Acum treizeci și doi de ani. Euro 88, după o grupă din care am scos Italia, echipa care cu doi ani în urmă luase aurul la Copa Mundial de Fútbol – España 82.  Erau opt echipe la turneul final, nu toată Europa, ca acum. Opt. Și acolo tot un punct am luat, dar cui? Finalistei Spania. Poate atunci s-a născut cu adevărat fotbalul românesc. Sau acolo am atins maturitatea. Că...

Scurtissime (17)

Rușii fac un reportaj despre România. Sărim ca arși, că nu prezintă adevărata față a țării. Păi de ce? Nu e și aia o realitate? Faceți un test: întrebați pe cineva de 60+ despre beneficiile Uniunii Europene. Și dacă a fost bine că am avut o Revoluție în Decembrie `89. Nu, realizatorul de la televiziunea rusă nu a falsificat nicio opinie. Sunt mulți care cred că nu suntem pe un drum bun. Și, culmea! Eu nu am argumente să-i pot convinge că greșesc. Și nimeni, absolut nimeni, nu are. Și opiniile lor, spuse așa, rudimentar și exprimând doar nevoi primare, ar trebui luate în calcul. Nu știu ce ar putea fi făcut, dar, în niciun caz, persiflați și arătați, cu condescendență, cu degetul. Și să nu uităm că nici englezii nu au fost mai breji, prezentându-ne țara. Și poate și alții. Așa că rușilor nu avem ce reproșa. Doar că nu au prezentat „both sides of the story”. Și că poate că n-ar fi rău să arunce un ochi și în ograda proprie. Cu mici excepții, la ei e mult (MULT!) mai rău. Scandalul dezinfectanților, acum cel al „lobby”-ului medicamentelor. Stau și mă întreb unde e mai mare vina? La ăla care încearcă să-și vândă produsul aproape ineficient? Sau la cel care a depus un jurământ prin care salvarea vieților pacienților ar trebui să fie mai presus de orice și acum îl calcă în picioare, chiar dacă indirect? Vreți să mai zic ceva și de clasa politică? Mai are rost? Mai există un singur om care nu m-a dezamăgit: actualul premier. Dar vor avea grijă pușcăriabilii să-l schimbe, sunt convins.  Și dacă nu știți despre ce vorbesc, vedeți ce declară Dragnea și Tăriceanu. Ați văzut ploile din Germania? Credeți că ei se ceartă cu primarii, că nu au canalizările capacitatea de a prelua milioanele de metri cubi de apă de pe...

11915

11915

Apr 17, 2016

Atunci când nedreptăți se întâmplă, poate suntem departe de ele și nu le vedem. Apoi sunt lângă noi. Și întoarcem capul, că e mai ușor așa. Și tăcem, să nu ni se audă vocea, când multe alte voci strigă altfel decât noi. Apoi, când nedreptățile devin crime, ne închidem în casă, tragem bine draperiile, lăsăm jaluzelele, sperând să nu auzim glasurile care, încet, se sting, acoperite de pumni, bocanci sau altceva…  Asta facem noi. Dar poate că alții, oameni pe care îi cunoaștem, sunt cei care arată cu degetul. Apoi acuză cu vocea. Din ce în ce mai ridicată. Apoi ridică mâna. Știm că nu e bine ce se întâmplă. Și nu facem nimic. La început, pentru că nu credem că un deget poate face rău. Sau niște cuvinte. Și nici măcar un pumn sau o palmă. (Sursa foto: Jewish Sites in Frankfurt.) Dar palma cuprinde arma. Și apoi mai vin și alte palme, ținând din ce în ce mai multe arme. Și apar garduri. Și ziduri. Și gropi comune. În care ajung oameni nevinovați. Și coșuri de fum. Prin care pleacă oameni nevinovați. Și noi am tăcut, pentru că n-am crezut, la început, că se va ajunge acolo. Iar acum e prea târziu. Și poate mâine o să fim noi acolo, dintr-un motiv sau altul. Dacă, vreodată, vocile ridicate vi se par că spun adevărul, că ura și intoleranța sunt soluția, mai gândiți-vă. Istoria are prostul obicei să se repete, mai ales când alegem să uităm. Și ca să nu uităm, unii dintre noi (ironic, urmași ai celor care au ucis) au scris pe ziduri numele celor care au murit. „In 1984 the city of Frankfurt decided to build a new municipal utility center in the former Jewish quarter. In 1996 a holocaust memorial site designed by architectural firm Hirsch, Lorch und Wandel was created behind the complex, between Battonnstrasse and Rechneigrabenstrasse. A centrally placed 5 x 5 m stone cube constructed from remnants of the Judengasse, and a grove of 60 sycamore trees define the 4500 sq. m space. The ground is covered with crushed basalt, with a molten asphalt area delineated by a stainless steel band tracing part of the floor plan of the destroyed Börneplatz Synagogue. The northern side borders...

The point of no return

Puteam să-i spun și pe românește: punctul de la care nu mai există cale de întoarcere, dar mi s-a părut cam lung pentru un titlu. Știți ce e, nu? E, de obicei, un moment în timp de la care o reacție nu mai poate fi reversată. Un moment care, odată depășit, nu-l mai poți atinge încă o dată, să cauți alternative. Ieri am văzut o știre ciudată: pentru cursa săniilor trase de câini, organizatorii din Alaska au adus zăpadă cu trenurile pentru a amenaja traseul. Să mai scriu o dată: organizatorii din Alaska. Alaska Statelor Unite. Aia pe care aproape o împarte în două Cercul Polar de Nord, da. Da, aia mai sus decât aproape întreaga Europa. Alaska a avut nevoie să importe zăpadă. Apoi am mai văzut una. Astăzi. Tot în America de Nord. Un camion s-a scufundat pe Autostrada de gheață. Ăla e un drum folosit de multă vreme pentru a transporta, cu camioane normale (tirurile de la noi) produse pentru orașele aflate în zonele înghețate ale Canadei. Tot pe lângă Cercul Polar. Mai sus un pic de Anchorage. Și mi-am adus aminte și de documentarul despre trenul de mare viteză făcut de chinezi, în Tibet. Care se scufunda (pilonii pe care au așezat linia, de fapt) pentru că, atunci când se apucaseră ei de treabă, permafrostul era… permafrost, și, între timp, a început să devină doar pământ. Rezolvaseră cumva, injectând nitrogen lichid în sol. Dar nu cred că e o soluție permanentă. Și ar mai fi și știrea asta: anul trecut, Iranul mai avea nevoie de două duzini de grade pentru a atinge punctul de fierbere. Dacă nu știți ce înseamnă asta, sauna uscată (infrasauna) are cam 65 de grade. Iar aia finlandeză pleacă de la 70. Dar încercați să stați o oră acolo. (Evident, e o figură de stil, nu încercați așa ceva!) Poate reușim să ne adaptăm la temperaturile acestea. Poate mai rămân zone de uscat neacoperite de apă. Nu poate, sigur. Poate devenim animale nocturne, cine știe. Poate trecem înapoi în apă. Poate. Dar dacă schimbările se petrec mult prea repede și nu mai avem timp să facem nimic din „poate”-urile de mai sus? Mai avem, oare, timp...

Pagina 1 din 137
1
2
3
10
20
»