Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Looking for the Summer. Sorry, sorry! For the Winter!

Looking for the Summer. Sorry, sorry! For the Winter!

Jan 5, 2021

Nu mai ninge de câțiva ani pe la noi. Și asta nu prea mai e o noutate, e doar o tristă realitate. Iarna, mai nou, plouă așa cum ar fi trebuit să plouă cu un anotimp mai devreme, așa că ar cam trebui să rescriem o parte din povești. Să fie cu ploi, mai puțin cu zăpezi, ca să nu îi facem pe cei mici și mai confuzi de cât sunt deja. Aș fi putut să o caut și pe la noi. Zăpada, evident. Dar știu care-s condițiile de prin stațiunile noastre de munte, așa că nu mi-am dorit să am, pe lângă dezamăgiri, și un car de nervi. Da, nu-s patriot, puteți spune. Doar că mie îmi sună asta mai mult a misoginism, nu a patriotism. Eu am ajuns într-un loc fantastic cam în același timp cu cineva care a plecat din Craiova, să zicem, ca să ajungă la Rânca și să parcheze mașina. Poate e nedrept să compar perioadele, eu am mers chiar înainte de Crăciun… În fine, în România, la schi o să mai merg doar în timpul săptămânii de lucru. Și doar în câteva locuri, am scris cu ceva timp în urmă despre ele. (Nu am mai fost de mult la Straja, am înțeles că e o excepție, mi-ar plăcea să fie așa.) Cum aproape toată Europa (aia schiabilă) era închisă, opțiunile nu erau prea multe. Polonia ar fi fost una dintre ele, știam de Zakopane, dar nu am avut prea mult timp să caut. Așa ca am mers pe o pârtie deja bătătorită: Jasna, regiunea Demänovská Dolina – Slovacia. Jasna, dacă nu știți, e o stațiunea cu cele mai multe pârtii din Carpații situați în Uniunea Europeană. Dacă lăsăm în urmă criteriul spațiului UE, ar fi și Bukovel, în Ukraina. Dar Bukovel are două mari dezavantaje, fără a lua în calcul cele ale non-apartenenței la Uniune: altitudinea mult mai mică și lipsa autostrăzilor până acolo. Dar, în vremuri mai bune, probabil că și Bukovel ar merita o șansă. Slovacia era, atunci când am făcut rezervările, în afara zonei cu probleme covid-19. Cazuri puține, acces pe bază de test. Nu aveam nicio problemă cu testul, așa că… Însă, cu câteva...

Ăla negru

Discriminarea nu e un concept nou în România, ba chiar aș zice că e ceva la care suntem foarte pricepuți. Nu credeți? Haideți să vedem. De câte ori nu ați auzit, în sens perioativ, evident, sintagme, poate chiar proverbe, în care numitorul comun e cuvântul „țigan”? De câte ori nu ați asistat sau chiar participat la acțiuni de izolare, copii sau adulți fiind. La școală, în parc, la ștrand. Cam oriunde. Ați stat vreodată cu un țigan în bancă? Aveți prieteni țigani? De câte ori nu ați auzit părinții (poate nu și în ultimul timp) că-și sperie odraslele cu „țiganul” care-i fură, dacă nu sunt cuminți? De câte ori ați intervenit? De câte ori ați fost martorii unor scene de discriminare? De câte ori ați intervenit? Românul nu s-a născut rasist, dar a crescut așa. Am avut profesori pentru care termenul de țigan a avut invariabil o conotație negativă. Vorbim de „defecte” vizibile, nu vreau să aduc în discuție că am fost parte din Holocaust, chiar dacă încercăm să ne ascundem după deget, în ciuda evidențelor. Și nici nu vreau să reamintesc că am făcut un referendum pentru a priva de un drept o minoritate sexuală. Sau că ființe umane suferinde, nu cu mult timp în urmă, erau închise în condiții de lagăr de concentrare doar pentru că erau pozitive HIV. Și nici să nu mă mai leg de nesimțirea celor care parchează pe locurile persoanelor cu dizabilități fizice, care, până la urmă, tot o discriminare e. Și toată atenția s-a îndreptat spre țigani pentru că erau singurii diferiți față de majoritatea populației. Și nu vorbesc doar de aspectul fizic. Nu am fost rasiști (până acum!) cu alții doar pentru că pe atunci nu existau. Da, toți am fost anti-Apartheid, toți am fost mișcați de visul lui Martin Luther King, dar era simplu, eram atât de departe încât nu ne era greu să le fim alături. Dar azi, cu toată globalizarea care vine peste noi, găsim noi dușmani: că au culoarea pielii mai închisă, că au altă religie, că ochii le sunt oblici, ce caută la noi, să stea la ei în țară, chiar dacă acolo sunt victime sigure! Noi nu am primit educația...

Patruzeci și cinci

Patruzeci și cinci

Dec 8, 2020

Cu ceva timp în urmă, am dat de termenul „easy learning”. Se referea la cât de ușor ai putea să asimilezi informație în ziua de azi, de ajuns fiind să muți televizorul pe Discovery Channel. Și nu era nimic greșit în asta, nici termenul nu era folosit cu condescendență. Era un truism, atâta tot. Țin minte că atunci când am văzut primul documentar pe Discovery (era despre o platformă de foraj marin), am rămas fascinat de ceea ce vedeam. Un fel de Teleenciclopedia – emisiunea mea preferată până la apariția televiziunii prin cablu – dar la un alt nivel. Televiziunea pierde azi (azi = de vreo zece ani încoace) teren în fața internetului. Mai dinamic, persistent, time-independent. Easy learning devine, practic, continuous learning. Și doar dacă nu vrei, nu înveți ceva astăzi. Modul în care asimilezi informația e irelevant. Poate fi video, poate fi text, poate fi audio. Eu nu prea reușesc să stau atent nici la partea video, cu atât mai puțin la podcasting. Rămân ostatic al cuvântului scris. Dar am mai găsit ceva interesant. Cumva, forțat și de mobilitatea restrânsă din ultimul an. Mă plimb pe Google Maps. Și Street View. Și odată cu ele, am realizat cât de greșită era percepția venită din hărțile de tip planiglob. Hărțile mai vechi. Îmi pare rău că nu am păstrat niciun Atlas Geografic, măcar un manual de prin clasele V-VIII să fi ținut… Nu e nouă povestea, sunt zeci de site-uri care vorbesc despre asta, hărți interactive, sunt ca o jucărie pentru pasionații de Geografie. Acum voiam altundeva să ajung… Cu vorba. Și fizic, dar deocamdată doar în cuvinte. În Canada. Trecem peste cauze, ajungem la efect. Mereu am perceput țara asta de dimensiunea unui continent ca fiind una din Ice Age. Cred că doar Rusia o percepeam mai rece, deși realitatea mi-a demonstrat că nu prea a fost (și, mai ales, nu e) așa. Accidental am avut nevoie să văd unde e pe hartă Montreal. Spre marea mea rușine, că doar mă consideram un elev foarte bun la Geografie, pe harta din capul meu îl mutasem mult mai la vest. Dar și mult mai la nord. Montreal Ei bine, Montreal e la câteva...

Sfârșitul legendelor

Sfârșitul legendelor

Nov 27, 2020

Olimp, Grecia Am crescut cu fotbal. Era și normal. Venea din familie, tatăl meu fiind bolnav după acest sport. Bolnav și implicat: a jucat, a fost președinte de club, a fost arbitru. Nu în primele ligi, dar undeva pe la mijloc. Și asta s-a transmis cumva. Deși s-a transmis doar pasiunea, nu și talentul. Timpul a mai estompat din pasiune; timpul și lipsa rezultatelor. La cluburi, la națională. Că nu am reușit niciodată să am o echipă favorită care să nu fie românească. Numiți asta pseudo-patriotism (că tot vine 1 Decembrie), numiți-o cum vreți, dar asta e. Au fost și rămân în suflet câteva echipe: Pandurii, Steaua, Naționala (sau pluralul aici, că mai nou ne lăudăm și noi cu ce putem, adică și cu ăia mici). Pandurii – de când jucau la ultra-matinalul Diviziei C, pe stadionul cu tribune din banci de lemn, cu vopsea scorojită de ploaie-soare-zăpadă-ploaie-soare-zăpadă, fără acoperiș, cu o singură lojă pentru tovarășul prim-secretar, Steaua – de când… nici nu mai știu de când, și mai ales de ce, când Știința lui Balaci era la doi pași de mine. Iar Naționala… ce explicație să mai dau aici? Dar m-am bucurat cu fiecare echipă românească ajunsă să facă performanțe sau măcar surprize prin Cupele Europene. De la Intertoto la Cupa Cupelor, Cupa UEFA, până la Cupa Campionilor Europeni. Echipe care azi nu mai există, unele pe drept șterse din clasament, altele nereușind să se adapteze prezentului. Dacă nu ați prins acele vremuri, copilaria voastră a fost puțin mai săracă, îmi pare rău să o spun. Eu le-am iubit, și nu e deloc nostalgie aici. Am cam lungit începutul, deh, vârsta… Am scris mai sus de Balaci. Pe el l-am văzut jucând. Din păcate, niciodată din tribune. Dar nu era singurul. Nu țineam cu Craiova, dar puteam să dau din cap, la orice oră, „primul unsprezece”. De la Silviu Lung la Cârțu, Balaci și Cămătaru. La fel puteam să fac și cu Steaua, Dinamo, dar puteam lejer să zic vreo doi-trei jucători de la majoritatea cluburilor din Divizia A. Despre fotbalul de afară știam mai puțin. Că nu prea erau surse. Ce vedeam pe la noi era prea puțin. Ce citeam (apropo, aveam...

Numitor comun

Numitor comun

Aug 6, 2020

Muntele Mic, Semenic, Arieșeni (Vârtop), Râușor, Rânca, Șureanu. Sunt locuri din România, relativ aproape de Timișoara, în care, teoretic, ai putea să mergi iarna să schiezi. Ideal ar fi să poți să și rămâi acolo peste noapte, să nu bați drumurile pe timp de iarnă pentru trei sau patru ore de sport. De multe ori, asta se și poate. Dar cu ce cost? Și nu, nu mă refer la bani. Păi să vă spun eu costurile… Toate zonele de mai sus, cu o singură excepție pe care o voi spune la final, arată îngrozitor. Sau, mai precis spus, arată îngrozitor după intervenția umană. Peste tot s-au construit cabane, pensiuni, hoteluri pentru care termenul de „îndoielnic” e un compliment. Arhitectural, chiar și pentru un om fără studii de specialitate și/sau pretenții, dar care poate face comparație cu alte locuri, vorbim de adevărate coșmaruri. Orice excepție de la această regulă pierde instantaneu, chiar și numai prin vecinătatea în care se află. Cum poate o autoritate, oricare ar fi ea, sub orice guvernare, să permită așa ceva, eu nu reușesc să înțeleg. Și nici cum pot rămâne construcții neterminate ani la rând. Sau în ruină. Sau neîntreținute. Sau cu un aspect grotesc, complet în afara peisajului. Și dacă există cineva cu viziune, e dat deoparte sau i se pun bețe în roate. Și peste tot ce am pomenit mai sus, rămâne dezastrul ecologic dezlănțuit concomitet cu tot ce a însemnat nașterea și apoi cu existența unor astfel de mizerii. Gândiți-vă doar la cât de multă pădure s-a tăiat doar pentru parcări, că poate hai, clădirile nu au chiar o amprentă prea mare la sol, sunt ridicate, de obicei, pe verticală. Apoi să ne imaginăm logistica din spatele construirii unei pensiuni. Din beton, evident, că din lemn sunt rare. Poluarea adusă de camioane, betoniere, buldozere. Curg uleiurile și motorina din mașinile vechi ca petrolul din sondele din Dallas. Betoane aruncate peste tot, resturi de fier, de țiglă, de sticlă, de plastic, orice e material utilizat în construcții, acolo rămâne. Asta dacă nu-l ia vreo ploaie zdravănă și-l dă jos de pe munte, unde altundeva decât într-unul din râurile care vor ieși mai apoi din matcă, blocat de digurile...