Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Recent Posts

Pe verticală și pe orizontală

Săptămânile dinaintea Crăciunului am văzut la cineva pe Facebook site-ul acesta: https://neal.fun/deep-sea/ Și mi-am dat seama cât de puține lucruri știm despre planeta noastră. Despre Oceanul Planetar, de fapt. Și mi-am dat seama că suntem atât de limitați, dacă ne gândim câte forme de viață, despre care doar oceanologii știu, scapă percepției noastre, sau chiar imaginației, dar mai ales, câte forme de viață pe care nici măcar nu le-am descoperit încă ar putea popula apele Terrei… Și apoi, cred că la același prieten, ceva ce îți pune mintea pe “pause”… https://joshworth.com/dev/pixelspace/pixelspace_solarsystem.html Avem (sau aveam) fiecare dintre noi, impresia că putem estima cât de cât ce înseamnă spațiul. Well, think again. Și nu vă grăbiți, citiți tot ce înseamnă text. Nu e prea mult, trebuie doar să aveți grijă să nu îl...

Revoluția mea

Revoluția mea

Dec 19, 2019

Suntem la treizeci de ani de la poate cel mai frumos Decembrie din istoria noastră. Suntem liberi. Și nu e doar un cuvânt frumos. E un adevăr. Exact ceea ce ne-a lipsit cumplit înainte de acel Decembrie 1989. Nu am pierdut pe nimeni (cunoscut) în Revoluția din Decembrie. Nu am pierdut pe nimeni nici înainte de acel moment. Am avut bunicul prizonier la ruși, a făcut și pușcărie pe nedrept aici, în România, dar nu l-aș cataloga neapărat deținut politic. Și nici nu am motive să mă plâng de lipsuri materiale pe acele timpuri. Poate chiar dimpotrivă, aș zice că „o duceam bine”. Mă rog, la limita decenței. Mai niște prieteni la Cantina Partidului, mai unii la PECO, mai o vecină șefă de Alimentara, mai niște prieteni în RFG. Și dacă pe lângă toate astea mai pun și ce aveam „la țară”, într-o zonă în care comunismul nu reușise să pună mai mult de câțiva pași timizi, iar proprietățile rămăseseră ale oamenilor, chiar dacă nu în acte (adică nu erau CAP-uri în zonă), devenind un adevărat paradis, aș zice că stateam mai bine decât s-ar înțelege din sintagma de mai sus. Făceau ai mei bani frumoși cu cireșe și alte fructe, dar și cu fânul pe vremea aia. Fân pe care statul îl cumpăra de la persoane fizice, un paradox al anilor optzeci, că prin cincizeci îl luau direct. OK, fie, îl cumpărau. Dar prețul era mereu zero. Sau niște ani buni de pușcărie, că așa meritau chiaburii, să plătească pentru munca lor! Nu aveam casa noastră, era un apartament închiriat de la „stat”, dar bunicii aveau, prin nu știu ce minune, o casă a lor, cu un mic teren în jurul acesteia și stăteam mai mult pe acolo. Era la doi pași de „bloc”, dar era altceva. Aveam o Dacia 1310 din 1984, care avea să devină prima mea mașină. Iar bunicul avea una 1300, cu motor franțuzesc, mândria familiei, moștenire promisă tot mie… Aveam două casetofoane, aveam magnetofon, aveam televizor color! Nu aveam video, dar nu îi simțeam lipsa, că mă uitam pe sârbi la filme. Nu fumam, dar tatăl meu avea mereu un cartuș de Kent în bar, lângă sticle de...

Cei plecați

Cei plecați

Nov 10, 2019

Ne-au salvat de PSD în 2009, când Geoană se bucurase prea repede și lansa în eter memorabilul „Mihaela, dragostea mea…”. Ne-au salvat încontinuu de atunci, cu miliarde de euro întorși în ecosistemul românesc, să crească PIB-ul cu care să se laude de-alde Dăncilă sau Vâlcov. Au schimbat percepția europenilor despre noi, din hoții, proxeneții și cerșetorii Europei, am ajuns, de multe ori, eroi. Că-și riscau viața pe străzi, oprind extremiștii religioși, că mureau apărându-și locul de muncă, că nu aveau weekenduri sau sărbători, uimindu-și angajatorii cu îndârjirea cu care își fac treaba, deși mai prost plătiți decât localnicii, în mai puțin de un deceniu au reușit mai mult decât orice Minister de Externe pe care l-au (sau l-am) avut vreodată. Au învățat limbi străine ale căror cuvinte noi nici să le desenăm nu putem. Au învățat meserii pe care în România nici măcar nu am reușit să le încadrăm în nomenclator. Au renunțat la multe. La soț sau soție, la părinți, la copii. Din pur altruism, nu pentru ei. Aproape niciodată pentru ei. Uneori provocâd sau trăind drame inimaginabile. Trăind ei înșiși o dramă continuă. Au venit înapoi să-i bată jandarmii plătiți și din banii lor. Au venit aici să-i jignească aceeași mizerabili care i-au făcut să plece. Au întors și celălalt obraz, dar nu au uitat. Și se vor mai întoarce. Au ieșit la vot într-o proporție mult, mult mai mare decât cei rămași acasă. Fiind nevoiți să meargă poate ore întregi să ajungă la urnă, nu minute, ca noi. Au făcut imposibilul. Au ținut România, uneori chiar împotriva celor care o conduc, pe drumul european. Le mulțumim! Pentru tot. Au fost, de multe ori, oxigenul injectat într-o atmosferă irespirabilă, otrăvită chiar. Fără ei, astăzi poate n-am mai fi avut alegeri. Sau cuvânt liber. Sau o țară. Și cred că a venit timpul să facem și noi ceva pentru ei. Noi, cei rămași. PS: Din textul meu lipsește ceva. Lipsește o imagine care a circulat intens în ultimul timp în social media și la TV. Probabil nu sunt mai mult de o mie de cuvinte mai sus, așa că fotografia asta le cuprinde lejer pe toate. Dar le-ar cuprinde și dacă ar fi...

10 PRINT “Hello, World!”

10 PRINT “Hello, World!”

Nov 4, 2019

Se vorbește despre ce făceam #pevremeamea ca despre un etalon. „Mea” fiind impersonal aici. Dar tot pe acolo bat toți. Long story short, că noi ieșeam afară, că băteam mingea de-i rupeam fâșul, ne rupeam adidașii și crăpau mâțele de ciudă uitându-se la noi, iar ăștia micii de azi nu mai au altceva în cap decât console, telefoane și jocuri pe PC, și nu-i mai scoți din casă nici cu mită. Păi hai să vă zic eu cum era de fapt. Sau cum a fost la mine… Eram talentat la fotbal. Dar doar dacă scriam scorurile pe un carnețel, în rest, trebuia să șantajez căpitanul echipei de fotbal a clasei ca să prind un loc în ea. Jucam altceva, dar nu ne strângeam atâți, să punem de un trei-la-trei sub panou. Și mese de tenis erau puține. Asta la școală, că în cartier, fiind puțini, mai prindeam loc. Ultimul, și de multe ori portar, dar prindeam. Mai ales ca aduceam și Artexul… (Google it!) Apoi am descoperit ceva fabulos. TIM-S. Jucăria asta probabil mi-a schimbat viața. Am primit-o în schimbul schiurilor mele din fibră de sticlă Rubin (de la Reghin) în timpul vacanței de primăvară. Probabil 1988. Nu sunt chiar sigur, poate un an mai târziu. Totuși, irelevant. Relevant e că văzusem așa ceva doar în filme și la noi nici măcar nu aveai voie să aduci vorba că ar exista. L-am folosit atât de mult în săptămâna aia, de am făcut bășici la degete. Nu avea tastatură normală, era o placă pe care trebuia să apeși să facă „click”. Era dureros, la propriu. Și nu prea erau jocuri, aveam doar o carte din care introduceam programe. Line cu line. În Basic. Apoi am descoperit PC-urile. Sau cum s-or fi numit. Erau niște mașini care mergeau cu dischete de 8 inch. Și aveau jocuri! Mergeam la serviciul mamei, la centrul de calcul, unde era cineva care avea chef să dea mai departe microbul. Mi-a arătat ceva programare în… în nu mai știu ce, mai țin minte doar că desena niște sinusuri pe ecran, și apoi mi-a încărcat Chuckie Egg. Probabil că jocul nu era alb-negru (verde-negru, să fiu mai exact), dar monitorul așa îl...

Next available slot in…

Next available slot in…

Oct 23, 2019

Sursa foto: france.fr Am ajuns pentru prima dată la piramida din curtea Muzeului Louvre acum mai bine de un sfert de secol. Nu ne-a luat mai mult de o jumatate de oră să intrăm, eram vreo cincizeci de liceeni gălăgioși și curioși. Și am intrat plătind un preț nu modic, ci aproape insignifiant, cred că doi-trei franci. Nici un euro, adică. Că așa au decis cei de la muzeu, că unor copii veniți din Europa de Est nu trebuie să le iei toți banii de înghețată, dacă vor să vadă o parte din minunile lumii. Am stat o zi pe acolo, dar a meritat fiecare secundă. Nu mi-a trebuit bilet de ordine să văd La Gioconda, pur și simplu am intrat în camera în care era expus tabloul și atât. Nici în Turnul Eiffel nu am urcat obosind la coadă. Nici la Notre-Dame. Singura coadă mare pe care mi-o amintesc a fost una în fața unei toalete publice. Mă rog, timpul se scurge altfel când… Ați prins ideea. Și asta după ce, cu câteva zile înainte, vizitasem cam tot ce se putea vizita în regiunea munților Vosgi, în estul Franței. Fără programări, fără nimic. Mers direct acolo și atât. Apoi am luat o pauză de la călătorit pe afară. Dar nici atunci când m-am întors, nu mi s-a părut că s-a stricat ceva. Era prin 2000 și un pic. Unele lucruri erau schimbate în bine (evident, pentru noi, cei din România), erau turiști din Asia, dar nu așa mulți, iar rușii abia începuseră să apară. Românii – turiștii, nu diaspora, erau doar prin locurile cu adevărat comerciale. Încă se putea respira ușor prin Europa. Dar, mai nou, nu ai cum să nu observi în ce direcție se îndreaptă și turismul. Globalizarea, accesul relativ ieftin la mijloace rapide de călătorie – avionul nu mai costă o avere azi , cazarea de tip Airbnb (eu nu am încercat-o încă), avantajele pentru studenți au ridicat agresiv numărul turiștilor în ultimul deceniu. Noi nu resimțim asta, ba cred că ne bucurăm când auzim vorbindu-se limbi exotice (adică nu doar cele pe care le recunoaștem ușor atunci când le auzim) prin oraș. Dar dacă te uiți la cei din...