Din pacate, nu e vorba de linia lui 335 sau stiu eu ce alt mijloc de transport in comun. Ci de un punct terminus al vietii a peste un milion de oameni.

Primul contact cu ce s-a intamplat acolo a avut loc cu mult timp in urma. Imi aduc aminte de o carte: “Am fost medic la Auschwitz” (ulterior, am vazut si editiile in engleza, poloneza si maghiara) pe care am citit-o de mai multe ori pentru ca nu imi venea a crede ca ceea ce citeam chiar se intamplase. Undeva nu mai departe de o jumatate de secol in urma. Chiar mai putin.

Am ajuns la Auschwitz anul trecut, in toamna. Pe o vreme ce a amplificat orice perceptie. Frig, foarte frig. Temperaturi de inceput de iarna. Un drum de o ora si un sfert din Cracovia – apropo, vizitati neaparat orasul daca ajungeti pe acolo, merita – pe o sosea ce parea, la inceput, un copy/paste al drumurilor de pe la noi. Surprinzator, Auschwitz (Oświęcim, cum ii zic polonezii) – orasul – nu arata de loc cum mi l-am imaginat. Nu e un oras industrial. Pare doar o asezare linistita, incompatibila (astazi) de suferinta pe care, fortuit, a adapostit-o. Mult verde, strazi curate, parcuri.

Dar ajungi la o destinatie (sursa foto: http://maps.google.com)

care te face sa uiti de tot ce inseamna prezent.

Dupa zece minute petrecute la coada la bilete plus asteptat sa se stranga un grup de vorbitori de engleza, cuvintele ghidului imi suna tragic in urechi: “Vom intra intr-un loc in care multi au suferit si aproape la fel de multi si-au gasit sfarsitul”. Ar trebui adaugat ca, la mai toate siturile dedicate genocidului din timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial, am vazut placute ce iti reamintesc unde te afli intr-un mod simplu dar extraordinar de emotionat: “Veti calca pe locul in care sute de mii de oameni au trait drame de neimaginat (…) Va rugam sa aveti un comportament adecvat.”

Semnul de “bun-venit” (in realitate, o replica, dupa furtul de acum doi ani, originalul fiind inlocuit) e o macabra ironie.

Doua ore de vizitat cu ghid lagarul initial. Va recomand sa mergeti cu ghid (cred ca in prezent nici nu se mai poate vizita altfel) ca sa nu treceti pe langa baraci doar ca sa le studiati arhitectura. Auschwitz I e o fosta cazarma a armatei poloneze; cladirile, la exterior,  nu te socheaza. In schimb, interiorul… Acolo n-am facut poze. In niciuna dintre cladiri. Nu poti surprinde emotia cu nicio camera foto, oricat de profesionista ar fi ea. Sunt camere in care sunt expuse obiecte apartinand celor ce au fost inchisi. Jucarii ale copiilor. Rame de ochelari. Proteze ortopedice. Valize. Pantofi.

Par. Intr-una din camere s-a amenajat o vitrina imensa in care s-a pastrat parul (detinutilor, tunsi la intrarea in intrarea in lagar). De fapt, ce a mai ramas neutilizat.

Un hol cu pozele primilor detinuti (ulterior, s-a renuntat la fotografii, considerate prea costisitoare – s-a trecut direct la tatuaj); fiecare poza avea trecuta si o data a mortii. Nu cred ca am vazut vreo poza cu un an ulterior 1945. Din loc in loc, o floare era asezata langa fotografie. Oare ce simt cei ce isi recunosc in poza bunicii, parintii?

Cladire dupa cladire ti se dezvaluie oroarea acelor timpuri.

Birkenau (Auschwitz II – situat la cativa km distanta de I) e, de departe, cel mai deprimant loc pe care l-am vazut vreodata. O campie de ruine. Un loc caruia Dumnezeu nu cred ca i-a aruncat macar o privire. Cum sa-ti explici altfel tot ce s-a intamplat pe cateva hectare? Cum poti sa ii spui unui astfel de areal in care densitatea s-a masurat intotdeauna in morti per metru patrat? Iar valoarea era un numar de mai mult de trei cifre.

Am inghetat pe camp si la propriu si la figurat! Bateriile camerei foto n-au avut energia necesara pentru nici macar 500 de poze. Mainile prindeau culoarea cianurii. Si eram imbracat bine, ca de iarna! Am incercat sa imi imaginez cum era pentru cei ce munceau acolo. M-am intreabat daca nu cumva si-au dorit mai mult moartea decat ziua de maine.

Nu poti sa ai un raspuns. La fel cum, orice exercitiu de imaginatie ai incerca, n-ai cum sa te transpui in acele timpuri. In acele locuri. Sunt convins ca nici macar experienta mea nu poti sa o traiesti prin citirea acestor randuri. Mergeti acolo. Nu e doar un loc pe harta.

[Show as slideshow]

LE: Multumiri lui Dan Ciulea (@ciulea) pentru ideea de photo-plugin.