Dacă auziți vreodată despre orice zonă (de la noi sau de oriunde, egal) că-i Mica Elveție, e doar un compliment gratuit. Nu prea există nimic să se compare cu Elveția, mai ales că-s convins că nu despre străzi, clădiri sau chiar orașe e vorba. Ci despre ceea ce natura a lăsat în interiorul granițelor țării. În rest, poate că sunt șanse se mai gasim similitudini.

Să presupunem că ești destul de norocos și vii aici pe calea aerului și pe cer senin (eu nu prea am fost, cel mult de două ori am profitat de absența norilor să mă uit pe geam), nici nu știu ce te șochează mai mult… Să fie munții pe care-i vezi până prin mai albi, să fie verdele perfect al câmpurilor, să fie lacurile pline de mici bărcuțe (veliere și ce-o mai pluti)? Sigur găsești ceva să-ți placă. Nu zic că alte țări nu-s frumoase văzute de sus, dar aici totul se schimbă atât de repede încât pe durata unui zbor de câteva minute – poate douăzeci, nu mai mult – apuci să vezi de toate.

Să nu uit să spun de la început, de data asta nu am ajuns mai departe de Lucerna, adică un fel de „inima Elveției”. Am ajuns de fiecare dată venind din Munchen cu avionul până în Zurich și apoi cu trenul până la Lucerna.

A, și prima dată am ajuns seara târziu, iarna. Așa că nu am văzut nimic tot drumul. Dar de ceva tot am fost impresionat. Foarte impresionat. SBB, Căile Ferate Elvețiene. Trenurile sunt de o punctualitate înspăimântătoare. Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu. Nu sunt sigur dacă nu cumva trenurile elvețiene se setează după ceasurile de aici sau invers.
Și gările. Gările, de cele mai multe ori, și aproape fără excepție, sunt deprimante. Murdare, pline de gunoaie, de mirosuri, aglomerate până la sufocare. Aici parcă totul e mai relaxat. Ba nu, nu parcă. Aici așa e. Mai relaxat totul. Și trenurile nu sunt „luxury”, să ne înțelegem. Sunt trenuri normale pentru secolul ăsta, cu zone de socializare (adica un fel de living room in vagon), cu prize peste tot, cu acces facil, adică nu trebuie să fiu alpinist să ajung în tren. Iar drumul e lin, fără zdruncinături, smucituri și alte peripeții. Apropo, textul acesta e scris exclusiv în tren în timpul ultimei călătorii aici.

Am ajuns la hotel destul de târziu în noapte, iarna, după un drum destul de lung și obositor, fără să văd nimic din ce e în jurul meu. Doar clădiri, pe interior, de cele mai multe ori, și trenuri. Și vreo sută de metri de stradă.

Dar mai bine așa…

(Va continua)