Există și o parte bună în decizia arbitrară (mă rog, cică au o justificare, o lege de prin șaptezeci) a guvernanților de a interzice plăcuțele românului emigrat în Suedia: m-am enervat suficient încât să scriu din nou.

Deși nu despre politică voiam să scriu… 

„Pentru că putem!”, această tâmpenie pe care Codrin Ștefănescu o scoate pe gură rânjind, s-a aplicat și azi. Putem să fim extrem de intransigenți în aplicarea legii, clar. Un număr de înmatriculare, scris din disperare (sau mulțumire) de unul pe care partidul lui Ștefănescu l-a trimis atât de departe, e mult mai periculos ca un violator prins în fapt, dar căruia i se aplică decizia de cercetare în libertate. Și în universul lagărelor de exterminare din regimurile totalitare – naziste, comuniste, nicio diferență – șefii dintre deținuți, peste deținuți, erau cei cu pedepse pentru ucidere, viol, tâlhărie, nu elitele.

E clar că omul ăla care s-a realizat în țara adoptivă (câți dintre localnici credeți că au Audi A5?) e plin de reproșuri la adresa celor care azi fac ce vor cu țara. Și „reproș” e așa, o metaforă. Simt ăștia că, din moment ce unul căruia îi merge atât de bine acolo unde a ajuns încă vine acasă plin de draci (pe care îi mai și exprimă), lumea nu mai e așa de proastă. Poate mai merg ai noștri la cules de căpșuni în Spania, la spălat de vase în Anglia, la îngrijit bătrâni în Germania. Dar nu mai merg bucurându-se de cele câteva sute, cel mult mii de euro pe care-i pun deoparte. Merg înjurându-i pe toți cei care le-au răpit șansa de a sta acasă. 

Imaginați-vă pentru o clipă România fără cei plecați în Europa. Imaginați-vă viața celor rămași, dar fără banii trimiși mereu acasă. Imaginați-vă nivelul șomajului, că oamenii ăia nu de bine au plecat. Nu de lene, nu din lipsă de chef de a munci își rup acum spatele câte zece, douăsprezece ore pe zi pe mai știu eu unde. (Am auzit vorbindu-se româna din sud-vestul Portugaliei, până-n Moscova, din Danemarca până în Turcia. Nu a fost țară în care să fi ajuns și să nu fi auzit vorbindu-se româna. Și nu de turiști zic acum.)

Imaginați-vă tensiunile sociale din orașele gri, triste, mono-industriale, și acum sărace, fără sacrificiul celor plecați. Calculați banii ajunși la guvern, la partid, din toate sumele trimise acasă (bani impozitați direct sau indirect, mai puțin important), să vedeți peste ce comoară s-au pus unii stăpâni. Că asta ar fi fost realitatea, forțată, siluită de anii de guvernare făcută doar pentru unii. Pentru ai lor. 

Și ce fac actualii guvernanți? Îi amenință pe cei ce se întorc acasă. „Nu țineți mitingul, că nu vrem noi. Nu mai circulați cu numerele ălea, că așa vrem noi.”

Ultima dată când am verificat, PSD era doar un partid care a câștigat cele mai multe voturi din totalul celor exprimate, nicidecum statul român. Nu văd unde e jignirea. PSD e doar un partid. E ca un SRL. Da, știu, am exagerat un pic cu comparația, SRL-ul era de mult închis și asociații, de mult în pușcărie, dacă ar fi furat cum fură PSD-ul. Unul care-și riscă existența (și așa prea lungă) cu astfel de gesturi.

E o cale lungă de la românul cu Audi „bizonic” din Spania, bucuros că și-a luat și el o mașină la care a visat o viață, fie ea și la mâna a treia,  la românul cu Audi „MUIEPSD” din Suedia, venit dintr-o țară ce multora de pe aici ni se pare utopică prin nivelul ei de dezvoltare și civilizațe, dispus să riște să fie tras pe dreapta la fiecare cinci minute, dacă nu și mai rău, doar pentru a-și striga oful.

E o cale lungă, plină de drame, de părinți cu inimile rupte, de copii crescuți ce rar au avut ochii altfel decât plini de lacrimi, de oameni cu socoteli încheiate cu viața departe de cei dragi. Și pentru care cele peste patru milioane de suflete condamnate la exil, oricum s-ar justifica acest exil, le vor mulțumi cât de curând vinovaților.