Și nici nu mi-e teamă să recunosc ce-mi place…

De ce mi-ar fi? De ce să ne ascundem sub mantia groasă, impermeabilă a ipocriziei? De ce? Ca să fim pe placul cui? Altor ipocriți?

Nu am idoli, nu am avut niciodată. Am detestat dintotdeauna atitudinea libidinos-pupincuristă a prietenilor sau colegilor mei care nu știau cum să se mai bage pe sub pielea unor gunoaie. Și nici nu am înțeles-o. Ce puteai să vezi la unul care abia articula cuvintele? Da, erau șmecheri atunci, dar au rămas la același nivel. Material și intelectual. Probabil că spală mașini. Sau fac vreo „combinație” pe undeva pe unde nu-ți trebuie viză ca să ajungi. În fine, nu contează și nici nu mă interesează. Am stat deoparte de astfel de oameni știind că nu au cu ce să-mi îmbogățească viața. Evident, fără niciun sens oneros. O fac și acum. Că e vorba de lumea reală sau de cea virtuală, nu-mi încarc mintea cu nimicuri.

Dar au fost și oameni pe care i-am admirat. Fără să încerc să-i copiez, fără să-i periez, fără să mă fac preș la picioarele lor. I-am ascultat, i-am citit, i-am privit și am încercat să adun cât mai multe din ceea ce spuneau. Nu i-am pus niciodată pe piedestal. Eventual (și mai spre aceste timpuri), i-am adăugat în reader. Am dat mai departe articolele lor, chiar cu riscul să nu fiu pe placul multora pentru ceea ce era scris acolo. Am vorbit cu oameni de ambele părți ale oricărei povești, atunci când cuvintele au știut să fie spuse, când argumentele și faptele m-au pus pe gânduri. N-am ignorat niciodată nicio tabără. Nu mi-au stat bine ochelarii de cal.

De ce mi-ar fi rușine să recunosc că îmi place un text scris de Bucurenci, când acesta dă clasă oricărui autointitulat alister de pe la noi? De ce m-aș teme să recunosc că educația și stilul lui Chirilă îmi sunt mult mai aproape de ceea ce simt eu? De ceea ce îmi doresc să citesc pe un blog? Aș pune, în paralel, ceva scris de Tudor Chirilă și ceva scris de cei care se bat cu pumnul în piept că ei sunt adevărații formatori de opinie… Dar n-are rost. De ce să nu-l citesc pe unul ca Mândruță, când cuvintele pe care le așterne în articole sunt din cu totul altă lume decât cele care populează (nociv) internetul? De ce să nu o fac?

Am ales doar aceste trei exemple pentru că sunt printre cele mai contestate în ultimul timp. Dar sunt mulți cei care scriu bine. Fără să-și asume titulaturi care mai de care mai pompoase. Sunt oameni care au cuvintele în suflet și pentru a căror punere în formă nu primesc bani. Sau, chiar dacă îi primesc, îi primesc pe drept.

Și poate că nu sunt tot timpul de acord cu ei, dar, prin ceea ce reușesc să transmită, mă fac să revin pe paginile lor. Cu aceeași plăcere cu care revin atunci când ideile lor sunt și ale mele. În altă formă, în alte cuvinte… I-am ales pe cei trei pentru că sunt printre cele mai contestate prezențe din online. Da, sunt mulți, foarte mulți, cei care scriu din suflet. Scrisul nu e o meserie, e un dar. Un dar rar, pe care nu-l primesc toți. Un dar care nu se dezvoltă scriind în fiecare zi, pentru că aici nu contează cantitatea. Din păcate, la fel ca în viața reală, non valorile ies în față. Plutesc, aș putea zice, și blochează drumul către ceea ce e cu adevărat important. O să îmi spuneți că au trafic și că asta contează, până la urmă, că doar trăim într-o societate de consum. Da, cu siguranță, așa e. Dar aceeași societate de consum vine și cu avantaje: libertatea de a alege, libertatea de a spune nu. Libertatea de a gândi pentru tine și a decide.

Când vorbim despre cuvinte, e foarte ușor: îți plac sau nu. Poți să crezi că scrii mai bine, chiar și atunci când cuvintele îți scapă printre degete, pe tastatură, căutându-le sensul pe Dexonline. Când vorbim despre opinii, e la fel de ușor: ești sau nu de acord.

„Ești prost” nu-i o opinie. E o neputință.