Întâmplarea are ceva vechime… măcar vreo zece ani, când încă lucram în București. Pe undeva prin zona Parcul Tineretului, o zonă frumoasă a capitalei, poate și pentru că era primăvara târziu, aproape vară, perioada cea mai frumoasa pentru București. Doar ce-mi lăsasem un coleg acasă. Nu mergeam prea tare, în București nici nu prea poți să o faci. După o intersecție, am făcut dreapta pe lângă un gard (zid de beton, de fapt), suficient de mare să nu-ți permită să vezi ce-i după el. În fine, ca să fiu 100% sincer, mergeam încet și pentru că nu știam bine zona.

Imediat după intersecție, în plină stradă, un om era căzut pe jos. Nu avea o poziție fireasca (bine… cât de firesc ar trebui să arate un om căzut, n-am idee) așa că am tras pe dreapta. Nu-s un tip prea curajos (cred ca tot acesta e cuvântul); mă cam lasă picioarele când vad oameni loviți, cu răni deschise și așa mai departe. Dar am trecut peste toate astea când l-am văzut acolo. Am coborât sperând să fie în viață.

Era. Și, practic, puteam să simt asta de la vreun metru de el. Mirosul de alcool trecea, învingător, peste orice altceva. Omul era doar  mort de beat. Căzuse și, prea puțin conștient de locul în care i se întâmplau toate astea, hotărâse ca e bun un pui de somn acolo unde era.

L-am ridicat de pe jos; avea undeva la vreo 50 de ani. Purta ochelari. Ochelari pe care îi căuta cu disperare, fiind singurul lucru care prezenta interes pentru el. I-am gasit pe stradă, protejați de Dumnezeul bețivilor. L-am întrebat dacă se simte bine (sic!) și dacă vrea să sun pe cineva să vină să îl ia. Nu a vrut. Cum era și o stație de autobuz pe acolo, l-am așezat pe banca de pe trotuar. Era în lumea lui, nu părea să își dea seama că, doar câteva minute mai târziu, amurgul l-ar fi făcut aproape invizibil. Nu știu de când era întins pe jos, poate doar ce căzuse. Dar au trecut o grămada de mașini din sens opus; una nu a oprit! N-aveai cum să știi din mașină că omul ala e beat pulbere!

Mi-am adus aminte de toate astea după ce am citit o poveste pe oarecum pe dos…

N-ar trebui să ne grăbim să tragem concluzii, de multe ori realitatea e alta decât o percepem noi în prima secundă. Și chiar dacă ni se confirmă prima impresie, tot n-ar fi rău să dăm o mână de ajutor. Bețivii nu au nouă vieți. Că doar nu sunt pisici…

By the way, se poate și mai rău (mă refer la cât de beat era domnul pe care l-am ridicat de pe stradă):

I-am povestit colegului bucureştean toata treaba. M-a ascultat şi l-a final a avut o singură remarcă: “Auzi, sunt convins că nu ţi-ai scos cheile din contact , deci nici n-ai închis maşina. Ai avut noroc că nu era o înscenare, cum se mai întâmplă; azi ai fi venit cu metroul la birou.”

Dacă stai să te gândeşti, poate avea dreptate. Bucureştiul te învaţă multe… O să am grijă să închid uşile.