Aici: partea a doua

Fără prea multe ezitări (știa prea bine fiecare centimetru din casa scării), băgă cheia în ușă. Tot din reflex încercă și întrerupătorul. Holul se lumină în două etape, o lumină roșiatică prima dată, urmată de orbitorul alb al neonului. Nu știa care dintre cele două surse (lampa sau neonul) erau mai vinovate de starea tot mai precară a vederii lui. Din păcate, nu avea cum să fie tot timpul soare.

Uită de mâncare – de fapt, putea să mănânce și pe întuneric, așa că decise să facă ceva mai bun cu ora cât mai avea curent electric – și deschise revista. De fiecare dată avea un șoc. La noi, până și realitatea avea doar nuanțe de gri. Era mai multă viață în revista aia decât în întreaga lui existență. Vedea aparate a căror utilitate nu o știa. Tablouri mici, din metal, care aveau înăuntru poze. Sau desene. Și tablouri mari, ăstea din urmă știa ce sunt, televizoare, doar că erau în culori. Își amintea că avusese și el, când era prin școala generală, așa ceva. Nu chiar așa, ăsta din poză părea doar o fereastră, al lui aducea cu un acvariu cu trei pereți din lemn și doar unul de sticlă. Dar, de vreo zece ani, televizoare mai erau doar în sălile culturale. Pe care Mihai nu le călca, era orice acolo, mai puțin cultură. Acum se difuzau doar buletine de știri. Alb-negru.

Alte pagini, alte obiecte venite parcă din alte lumi. Nu le putea ghici utilizarea, dacă nu citea textul. Înțelegea, totuși, prea puțină germană, ca să se prindă de toate. Recunoscu un calculator. Și din ăsta văzuse. Doar că era cam cât dulapul lui, pe când ăsta din poză era cât o carte. Cat o revistă, de fapt. Dar era sigur că e calculator. La fel cum era sigur că acele mici rame foto de metal și sticlă erau telefoane. Că așa scria acolo, sub poză. În rest, o grămadă de cifre care nu-i spuneau nimic. Nu erau prețul, ăla îl știa, mai auzise vorbindu-se despre euro, știa semnul. Ce nu înțelegea era cum se putea vorbi la așa ceva. Telefonul lui din birou era o chestie de plastic, cu un disc găruit în dreptul cifrelor. Cu cablu de la aparat la receptor, cu cablu de la aparat la priza din perete.

Știa că toate astea sunt reclame. La fel cum erau reclamele cu avioane (probabil lumea de afară călătorea mai mult), la mașini (care erau din ce în ce mai ciudate), la stațiuni de vacanță (probabil prin Africa sau America de Sud).

Dar cel mai tare îl dureau paginile în care erau rețete culinare. Nu știa aproape niciun ingredient în germană (bine, nu zahăr sau sare, chestiile importante din rețetă), dar refuza să creadă că există ceva care se poate mânca și care arată atât de bine. Atât de multe culori, atât de multe fructe despre care doar vag își mai aducea aminte. În afară merelor și perelor, care păreau crescute în Liliput, prin piață nu mai găseai mare lucru. Nu putea înțelege de ce nu mai erau și altele. Nu banane, nu portocale, ci simple piersici, lubeniță, caise… Fructe care cresc și la noi, nu pe Lună.

Lumina se stinse acompaniată de chiorăituri de stomac. Noroc că avea chibriturile la el, doar ce terminase de fumat. Țigări se găseau peste tot, nu era o problemă. Se scuturau întotdeauna din pachet în buzunarele lui, dar măcar așa scăpa de molii. Așa că nu fu o problemă să găsească lampa aia pe care o ura atât de mult. Renunță la revistă, nu voia să o termine din prima seară, ca pe o mâncare bună. O băgă sub saltea, lângă schițe. Nu se știa niciodată cine vine în vizită. Invitat sau nu.

Trecu la cărțile lui, cărți pe care le știa deja pe dinafară, că le citise și recitise de zeci de ori, dar doar pe ălea le avea. Și nu se putea despărți de ele. Știa până și greșelile de tipar unde sunt. Erau câteva care chiar i se păreau amuzante.

„Iar mănânc prea repede!”, își spuse, dar cât de mult poți să stai la un iaurt și un covrig? Aprinse aragazul, să se facă un pic mai cald în casă, dar flacăra plăpândă nu putea compensa debitul de aer rece de afară care se furișa prin tocăria geamului, făcută parcă doar de formă, nu să izoleze. Mai rămase un pic acolo, în bucătărie, era cea mai caldă cameră din casă. Puse cartea pe un raft și deschise frigiderul, apoi capacul congelatorului și scoase de acolo o altă carte, oricât de ciudat ar putea părea.

Cu ea sub braț se spălă pe dinți. Pasta o folosea doar dimineața, că rația de un tub pe lună nu prea îi ajungea pentru două reprize pe spălat. Apa era atât de rece încât nu putu să se și clătească. Se băgă repede în pat, nu era nici nouă seara. Puse lampa pe un scaun, lângă pat. Cu o grijă de arheolog care a găsit un manuscris unic, scoase coperta de plastic de pe carte și privi lung coperta. Nu reluă lectura de la semn, începu din nou cartea.

„Ce bine ar fi dacă ar fi măcar așa ca în carte!”

Citi până târziu, după miezul nopții. Aproape terminase fitilul și nu mai avea șireturi cu care să-l înlocuiască, cum făcuse luna trecută. Treaba asta îl sperie puțin, dacă nici lumină de la lampă nu mai avea, ce naiba să mai facă serile și nopțile? Cu și mai mare grijă, așeză cartea jos, lângă pat și-și trase bine plapuma, până peste cap. Adormi în câteva secunde și căzu într-un somn greu, fără vise.

Prin fereastra fără perdele, lumina lunii neeclipsată de niciun nor căzu pe cartea al cărui titlu era formată doar din cifre… 1984.