Dacă vorbim de salarii, există o tendință (aș risca să generalizez, dar cred că, de unde privesc eu, am de ce s-o fac) de auto-supraapreciere. Sau, cel puțin, nu am întâlnit până acum oameni care să zică: „am impresia că sunt prea bine plătit”.

Mă gândesc că nu-l oprește nimic pe cel care a construit autostrada cu probleme din Transilvania să-și ceară banii pe lucrarea lui, chiar dacă-i făcută de mântuială. Și ceva (comparația cu media europeană din același domeniu) îmi spune că i-a luat cu mult peste valoarea reală a muncii depuse. Bine, nu pălmașul de rând, poate nici vreun șef de șantier, ci undeva mai sus au ajuns banii ăia. Dar exemplu e bun: a cerut și a primit.

Probabil că nici cei care au pus bordurile prin București nu au avut rețineri în a cere mult mai mulți bani decât contraprestația lor. Și nici cei care au vândut CFR-ului perne la preț de laptopuri Apple. Și nici cei care au instalat aplicații software companiilor de stat. Aplicații care fac pe jumătate din ce au promis. Sau de care nimeni nu avea nevoie. Și probabil nici cei care au vândut spitalelor consumabile la un preț de opere de artă. Nici cei care au vândut calculatoare recondiționate școlilor, liceelor sau facultăților, dar la preț de Logan.

Și cred că aș putea veni cu zeci de exemple aici. Dar mă opresc. Ce au în comun toate de mai sus? Că partea oneroasă a relațiilor are drept sursă bugetul de stat. Stat al cărui CEO (chief executive officer) nu poate fi atât de ușor identificat. Sau dacă e – șeful Guvernului, adică – nu prea îl interesează, indiferent cine ar fi el. Statul nu e nici SRL, nici SA. Nu are un proprietar… Și de aici o grămadă de probleme. Pentru că nu dai de la tine.

Lucrurile se schimbă diametral când ajungi în mediul privat. Când scopul primordial al businessului e să faci profit (să-l optimizezi, nu să-l maximizezi – un aspect deloc înțeles în România, deși se învață și la liceu, nu ai nevoie să faci vreo facultate pentru asta), nu aruncă nimeni cu de trei ori banii pentru un job pe care cineva – altcineva, de fapt – poate să-l facă în aceleași condiții. Bine, tu ești liber să ceri, dar nu o să-i primești. Pentru că, oricât de bun ai fi, se va găsi cine să facă munca aia la fel de bine ca tine. Și nu prea poți să aduci în discuție nici creativitatea, nici vreo cuantificare exactă a efortului tău inspirațional… Cam nimic nu vine în sprijinul tău.

Îmi place online-ul. Sunt aici de multă vreme, poate mulți dintre cei care sunt azi în WWW nici nu se născuseră, când eu descopeream internetul. Din perioada când mergeam la internet-cafe sau la sala de informatică a facultății și așteptam și jumătate de oră să se elibereze un calculator, când Google.com nu exista, dar căutai pe Lycos sau Altavista, cât internetul era mai mult text și mai puțin imagine și sunet.  (Bine, nu că asta mi-ar da vreo autoritate în domeniu. Ca oricare alt articol de aici, e doar o opinie.) La început, fără nicio implicare a mea în Social Media, fiind doar interesat de informație netrecută prin filtrul propriei percepții (blogging or micro-blogging). Apoi pe Twitter, aici, pe blog, pe Facebook. La fel, mai mult spectator. Și încă mă amuz când îi aud pe unii cum se revoltă că primesc câteva zeci de lei pe advertorialele lor. Păi cât să primiți, când textul e atât de sec, că mai mult imaginație găsesc în anunțurile de mică publicitate. Cât să primiți, când nu trebuie să fii critic literar ca să îți dai seama că în față ai un text aproape nul, singura lui valoare fiind dată de suportul electronic pe care e scris. Sunt roboți care ar concepe un text mai bun. Cum să îți dea cineva sumele pe care le ceri, când tu ești capabil să scoți un text pe orice subiect, „de la maimuță la Pentium Opt”, vorba Paraziților, cu același limbaj de lemn pe care doar la Iliescu îl mai auzi. Chiar, omul are blog, ce advertoriale meseriașe ar putea scrie (cc @agențiile).

Încercați să lucrați cu statul, poate merge…

În final, parcă nu aș mai generaliza, mai sunt și excepții, oameni care își fac bine treaba și pe banii pe care chiar și ei știu că îi merită și despre care nu citești că au astfel de conflicte interioare, dar prin modul în care mulți Social Media Specialiști vorbesc, cu pretenția că le știu pe toate, riscă să devină cel mult niște Gică de la Sculărie. Subiecte de bancuri.

NB: Un alt aspect important în mediul privat, fie că ești freelancer sau angajat permanent, e că nivelul individual al salariului – cerut sau/și oferit – nu se discută niciodată în public. Niciodată! Nu e o regulă scrisă, e o cutumă pe care o respecți.

(Sursa foto: freeimages.com)