Ante scriptum: Înainte să mă apuc să scriu pe blog, undeva prin mai 2011, singurul mod prin care credeam că poți să faci bani din blog e să ai banner-e afișate la tine pe site…

La firma pentru care am lucrat anul trecut era cineva (de fapt, erau mai mulți, dar am în minte o singură persoana, mi-e mai ușor cu exercițiul de imaginație) care avea impresia că se pricepe la orice. La absolut orice. Nu existau limite. Și, probabil că ar fi fost un A-lister, dacă ar fi avut și talent la scris. Sau dacă ar fi descoperit minunata lume a biților din spatele ecranului. Din fericire, asta nu s-a întâmplat. „Din fericire”… pentru că aria competenței ei se termină brusc acolo unde începe limba română. Audiență avea, că nu era singură în birou. Și eu o auzeam ce spune, fiind mai greu să ignori. La care trebuie să adaug masochismul de care dădeam dovadă uneori, ascultând-o voit. Ca să văd până unde merge. Dar cu ce rezultat, vă puteți ușor imagina. Dincolo de câteva comparații puerile și de niște idei pe care le mai auzi doar în galeriile echipelor de fotbal (nefondate și nedezvoltate), nu prea putea produce. Un amestec dubios de pseudo-competență. Legende urbane, în cel mai bun caz.

Ce-i cu paralela asta?

Păi nu e evident? Să luam frumoasa lume a bloggerilor de astăzi. Aștia mari, pe care noi nu îi ascultăm, aștia care sunt capabili să scrie despre orice. Aștia care fac „jdemii” de euro din blogging. Aștia care au toată lumea la picioare, aștia cărora le mănâncă orice companie din palma. Ei știu totul despre orice.

Ei dețin adevărul absolut. Dar construit din ce?

Și poate asta nu m-ar deranja. Chiar aș lectura cam orice recenzie, mai ales că unii au un stil inconfundabil și haios în a scrie despre ceva. Și parcă nu-i atât de evidentă reclama. Dar mi se pare atât de deplasat să ai un advertorial lângă un articol în care faci praf un jurnalist pentru că e partinitor. Stau și mă întreb dacă nu-i mai periculoasă o propagandă bazată pe un contract pusă în comparație cu opinia subiectivă a unuia, altuia. Cum să nu mă amuz când citesc cât ești de revoltat că Oana Pelea joacă în reclame la cafea, când tu faci reclama un advertorial pentru [insert your add here]. De Arșinel și Stela, n-am ce să mai zic… A, și am mai observat ceva. Că cei a căror părere chiar contează, indiferent de arealul în care și-o spun/scriu, nu se apucă să dea și sfaturi despre ce să facă ceilalți.

Dar știți ce n-ați luat în calcul? Că poate nu toți vrem să urmăm același drum. Poate nu vrem toți să fim plătiți la cuvânt scris… Că poate mai sunt și oameni care scriu pe blog pentru că așa simt, nu pentru că așa le cere PR-istul. Că sunt și bloggeri (Bloggeri! Nu doar oameni cu blog.) care scriu din pasiune, din plăcere și fără niciun interes. Separarea, chiar dacă știu că articolul se adresează celor care (până la urmă) din asta trăiesc, e puțin deplasată. Din câte știu (am căutat pe internet, nu știam înainte să mă apuc de acest articol), CAEN nu a introdus încă în nomenclator acest cuvânt. Asta înseamnă că blogging-ul nu e încă o profesie.

Atât timp cât e doar o pasiune, eu și alți neînsemnați ca și mine, cu trafic neglijabil, fără vizibilitate… tot bloggeri o să fim. Nu m-a deranjat ce a scris Ruxandra. Nici măcar ce-a scris Tomata. Mai ales că au făcut precizarea că vorbesc despre cei implicați în campanii și nu despre freelanceri.

Doar că te cam saturi de atâtea sfaturi despre cum să scrii pentru bani. Dacă vroiam să fiu specialist în asta, mai faceam o facultate, nu le citeam pe net, gratis. Make money online… C’mon!  Considerând că ar trebui să mai scriem doar OOP (Object Oriented and Payed) – glumă de programator, scuze – nu văd de ce nu ne-am transforma în altceva. Copywriters, not sure what else… Dar nu bloggeri.

Salut! Mă numesc Cosmin şi sunt un blogger mic. Și prefer să rămân așa…

Sursa foto: aici.

PS: Sunt atît de puține cazurile în care jucătorii buni de fotbal au ajuns antrenori la fel de buni, încât nici măcar nu sunt o statistică. Sunt o excepție.