Mă îndoiesc că am vreodată certitudini

Când o zbura porcul

Etichete: , , , , ,

maxwell_1-2Nu există românism mai mare decât creșterea porcului în gospodăria proprie! Aceea mândrie „e porc crescut de mine, nu-i îndopat cu prostii” vine din trecut (cel puțin din trecutul pe care eu îl cunosc) și are viitor, fără îndoială…

E felul nostru (unic, cred, pe continent) de a ne opune ieșirii din Evul Mediu. S-a mai schimbat un pic acum, când nu mai ai voie să-l crești în urbe, cred că nici pe vremuri nu aveai voie, dar românii se revoltau așa împotriva sistemului, ascunzând prin orice colț al gospodăriei, dacă stateau la curte, sau prin garajul din PAL și plăci ondulate de azbociment, dacă stăteau la bloc, o gamă largă de viitoare fripturi. Să nu-mi săriți în cap, poate că în Timișoara, Cluj sau în București nu se întâmpla la fel… (Da’ de unde, călătoream prin țară și înainte de ’89, la periferia marilor orașe erau aceleași bidon-ville ca peste tot.)

Nu făceau nici bunicii mei excepție, stăteau la casă, și curtea le permitea „montarea” unor accesorii extra pe acolo. Doar că, odată cu vârsta, le era din ce în ce mai greu să mai crească animale. Cel mult niște găini. Dar tradiția trebuia respectată! Mă rog, tradiție…  De fapt, penuria de alimente din comerț te obliga să recurgi la astfel de soluții de genul „do it yourself”.

Așa că, părinții mei au hotărât să-i scutească de acest efort și să „mute” activitatea cu finalitate de Ignat către zona rurală. Gospodăria de la țară nu era prea departe de Târgu Jiu, sub cincisprezece kilometri. Drumul până acolo, în schimb, era durere. Asfalt, vreo cinci. Piatră cubică, tot cam atât. Iar spre final, ultima treime, piatră de râu. Un fel de piatră cubică, dar care nu e cubică, ci are toate formele posibile și imposibile. Nu mai locuia nimeni acolo de când murise și bunicul din partea mamei (bunica nici măcar n-am cunoscut-o, când m-am născut eu, ea deja nu mai era), dar mama mea nu s-a despărțit niciodată de acest loc. Și acum, după ce a ieșit la pensie, a decis că-i mai sănătos pentru minte și trup să stea acolo. Și are perfectă dreptate…

Acolo totul era pregătit, spațiul permitea să crești o sută de porci, nu doar unul. Comuniștii nu au considerat zona a fi demnă de colectivizare, așa că țăranii au rămas cu pământul pe care-l moșteniseră de generații. Nu-s zone agricole (cerealiere, de fapt) importante, mai mult livezi și fânețe. Cireșe, cele mai bune din Oltenia (bunicul meu a fost printre cei care au adus primii pomi în sat, asta așa, ca să mă laud că a fost un vizionar), meri, peri, pruni. Și viță de vie. Un vin bun, băubil, fără pretenții nobile. Bine, comuniștii au luat țeapă zdravănă că i-au lăsat de capul lor, în anii buni dintre cei din optzeci, îți luai o Dacie 1300 cu banii de pe cireșele și fânul vândute într-un singur an. Noroc că nu aveai de unde să cumperi mașini second-hand pe atunci, că se umplea satul de BMW-uri. Aflat pe deal, satul era un mic paradis pe timpurile ălea. Paradis al naturii. Iernile aduceau zăpezi și de un metru, fânul creștea la fel de înalt vara… Ce mai, porcul trebuie să se fi simțit foarte bine acolo. Și a crescut așa cum trebuia, numai bun de asomat… de tăiat, ce asomat, vorbim de anii de dinaintea căderii lui Ceaușescu.

Și pentru că la sat nu erau (nici pe atunci) condiții prea bune – apă, canalizare și întreaga logistică necesară sacrificării porcului – părinții mei au decis că operațiunea ar fi bine să aibă loc la târg. Adică la Târgu-Jiu. Pentru relocare, nu puteai să apelezi la vreo firmă de transport și nici vecini cu pick-up nu erau, deci nu prea le-a rămas altceva de făcut decât să aducă porcul cu mașina. Care mașină e fix aia despre care vă povesteam aici… Nu știu cum au reușit să-l lege, că porcul, oricât de domesticit și de docil ar fi, când se zbate, răstoarnă tot ce prinde… Cert e că l-au legat de picioarele din față și de cele din spate și, cum-necum, l-au băgat în portbagaj. Un voiaj rapid, de vreo douăzeci de minute, și mașina era parcată încet, cu spatele, în curtea bunicilor din Târgu-Jiu. Apoi au urmat discuțiile, o întreagă strategie pusă la punct în cel mai mic detaliu de tatăl meu. Strategie care, pe lângă mama mea, îi includea doar pe bunici, eu și soră-mea fiind prea mici ca să facem altceva decât să ne uităm. Ca să aveți o imagine cât de cât aproape de realitate, bunicul meu era un intelectual de un metru șaizeci, cel mult, un fost avocat trecut prin mai multe experiențe de viață decât alte familii întregi la un loc, cu prizonierat de război prin URSS și pușcărie (scurtă și urmată de reabilitare) la noi, dar care avea rețineri în a apuca porcul de picioare sau poate, mai rău, de altceva… Bunica mea, ironic, cred că avea un metru șaptezeci și puteai să presupui că ar fi făcut handbal în tinerețe… Pe ea puteai să pui baze fără nicio problemă. Oricum, bunicul a primit un „task” mult mai ușor decât se aștepta, fiind însărcinat cu iluminatul locului (nici prin minte nu vă trece felul în care arătau lanternele ELBA pe atunci și cât de proaste erau becurile și bateriile aceluiași producător bănățean) și cu asigurarea ușii cotețului, după ce băgau viitoarea victimă acolo. Cotețul care avea să-i ofere adăpost pentru ultima noapte era și el pregătit, tot așa cum erau pregătite toate ustensilele pentru ducerea la bun sfârșit a Ignatului.

Cei patru erau, toți, într-o încordare maximă, în jurul portbagajului, așteptând momentul în care tatăl meu îl va deschide și-l vor sălta pe porc înainte ca acesta să zică „pește”. Noi, copiii, priveam de la distanță, să nu cumva să ne atingă godacul și să ne murdărească. Cert e că nimănui nu i s-a părut suspectă liniștea care venea dinspre mașină… Porcul era pe un „death row” fără întoarcere. Sau, cel puțin, așa credeam noi.

Doar că… Doar că, în mijlocul indicațiilor, porcul dispăruse ca prin minune (o fi existând și Crăciunul porcilor?). Nici urmă de el. Primul gest al tatălui meu a fost să verifice dacă nu cumva trecuse din portbagaj în cabină sau cum i-o zice volumului doi al mașinilor în trei volume. Evident că nu era acolo, cel mult un hamster ar fi putut pătrunde prin găurile de aerisire care erau tăiate în placajul care separa cele două spații și care era nemișcat, la fel ca și bancheta din spate. Bine, nici el nu cred că spera să-l găsească acolo, dar pe moment altă idee nu i-a venit, dat fiind faptul că toate ușile, inclusiv capacul portbagajului, erau închise. Eu cu greu mai puteam rămâne serios, ba cred că și bunicul meu găsea toată tărășenia extrem de amuzantă, el neavând nicio reținere în a râde în hohote. Cu lanterna aia abia luminând la un metru în față, tatăl meu tot mai spera să găsească porcul printr-un colț al Daciei, deși era un mic monstru de peste o sută de kilograme. În final, nervos și intrigat, a realizat că nu îl caută unde trebuie și, împreună cu mama, au făcut drumul înapoi spre locul de baștină al condamnatului…

Au mers cu douăzeci, treizeci la oră. Pe vremea aia, iluminatul stradal era un moft, doar geamurile caselor, farurile automobilelor și Selena mai defineau niște umbre. Unde mai pui că șansele să ajungă ei primii la porcul ăla erau minime. Minime sau nu, l-au găsit. Culmea, la cel mult douăzeci de metri de locul în care s-a petrecut îmbarcarea animalului. Probabil că a simțit ce urmează și și-a dorit o ultimă masă, în libertate. Pentru că păștea, fericit și încă legat, la marginea drumului, în șanțul în care ajunsese după ce a deschis cu spinarea (probabil) portbagajul și a sărit din mașina care nu apucase să prindă viteză. Din „recul” sau din cauza pietrelor sau a gropilor, capacul s-a închis la loc, fără ca ai mei să realizeze. Și tot din cauza drumului extrem de prost, nu și-au dat seama că nu se mai aude nimic din spate. Din păcate pentru porc, n-a scăpat de cuțit. De data asta, a doua, portbagajul a fost închis și cu cheia. Și n-a mai avut nicio șansă să devină liber.

Nu prea foloseam eu expresia „când o zbura porcul”. O auzisem până atunci o singură dată, la un verișor de-ai mei, pe care, culmea, tatăl meu îl tachina întotdeauna (sau îl tachinase până atunci) pentru ea. Dar, după faza din decembrie, am fost mult mai atent ce repere sau comparații îmi iau atunci când vreau să „promit” ceva. Că nu se știe niciodată…

 Sursa foto: adweek.com

No comments

Trackbacks/Pingbacks

  1. Încă două povestioare cu porci | Chera.ro - […] de Crăciun, tot cam pe atunci, poate imediat după Revoluție, nu mai sunt sigur. Oricum, prea puțin […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Asta întreba Teo de dimineață... Mi-am permis să-i folosesc și eu titlul, sper să nu se supere. Și mi-am dat seama...

Close