Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Tu mai știi ce ai făcut la Revoluție?

Asta întreba Teo de dimineață… Mi-am permis să-i folosesc și eu titlul, sper să nu se supere.

Și mi-am dat seama că sunt prea puține detalii pe care să nu mi le aduc aminte despre acel decembrie 1989. Chiar dacă doar ce intrasem în adolescență… Treisprezece ani și jumătate, atât aveam pe atunci. Deh, memoria are mecanismele ei, uiți doar ce vrea ea.

Povestea mea seamănă (oarecum) cu cea a lui Teo. Eram în penultimul an de gimnaziu. Școală de cartier, fără prea multe fițe, dar cu rezultate foarte bune în oraș. Profesori de toate felurile, unii încă în mintea mea, prin modul în care m-au făcut să le iubesc materiile. Și prin felul în care au știut să arate cu degetul mizeria și minciuna acelor timpuri. Sau, măcar, să evite să le propage și să le sădească în mințile noastre necoapte. (Da, și pe atunci erau fițe, copiii, pe atunci, nomenclaturii ar putea să confirme, dacă n-ar fi prea ocupați, azi, cu businessurile care le aduc milioane de euro în conturi. Nu ca acum, dar erau.)

Trecuse perioada de practică agricolă, trecuseră și tezele din primul trimestru. Școala era o joacă, mai mult. Treapta întâi era departe. Se apropia vacanța. Dar țin minte că, în pauze, în loc să facem ce mai făceam pe atunci (schimb de cowboy de plastic, mici cafteli între cete, stropit cu apă din elefănței de plastic… naiba mai știe ce mai făceam), am început să discutăm politică. Părinții și bunicii (ai mei, în special) stăteau cu mâna pe acordul fin al radioului ca să prindă mai clar Europa Liberă sau Vocea Americii, așa că informații aveam. Nu eram singurul, prietenii mei aveau, pe semne, părinți cu aceleași surse de informație.

România dormea. Vorbeam (târziu, în toamnă, început de decembrie) de criza din RDG, de Revoluția de Catifea din Cehoslovacia, de Zidul Berlinului care se dezintegra la propriu, de Solidaritatea Poloniei, de granițele deschise ale Ungariei, de liftul în care Jivkov a intrat Prim Secretar al PCB și a ieșit un nimeni. Și speram. Nu știu ce speram, dar toți speram. Până și copilul unui securist participa la discuții (nu știu ce rol a avut tatăl lui în Securitate, dar nu cred că a avut vreunul prin care să fi rănit fizic pe cineva). De sârbi nu mai vorbeam, ei erau de mult liberi. Profesorul meu de Istorie (internat în spital pe atunci) nu se mai ascundea să ne declare, de față cu dirigintele (profesorul de Limba Română) că pe Ceaușescu nu-l mai prinde anul nou. Se referea doar la funcție, cu siguranță. Pe atunci credeam că visează frumos. Nu realizam de ce îl susținea și dirigintele… Amândoi erau oameni cu capul pe umeri. Mă rog, dirigintele era cam dus, dar era o nebunie frumoasă, mie îmi plăcea.

A venit vacanța. Parcă mai devreme ca altă dată. M-am înscris într-o tabără de matematică, la o școală din oraș (m-a înscris profesorul, nu mi-am dorit neapărat asta) care ținea o săptămână, ca să nu mă bucur prea tare de vacanță. Nu aveam prea mult de mers, era aproape de mine, dar și aproape de centru. Iar ca timp, vreo patru ore pe zi. De luni până sâmbătă. Pe atunci, sâmbăta era zi lucrătoare și de studiu… Nu am înțeles mare lucru din tabăra aia, m-a depășit complet, deși mă consideram destul de bun la matematică. Ca paranteză, ceilalți care erau acolo cu mine și care știau limbajul ăla extraterestru, trebuie să fi fost cel puțin genii, dacă descifrau toate enigmele acelea. Dar avantajul cel mai mare era că puteam să rămân câteva ore în centru, la povești cu prietenul meu cel mai bun de atunci. El avea bunicii în Timișoara, însă nu știa mai multe de cât mine. Era luni după-masa, 18 decembrie. Auzisem de mișcările din jurul casei lui Tokes, auzisem de proteste și cam atât. Europa Libera nu avea nici ea mai multe detalii… Nici știrile sârbilor nu aveau imagini, erau doar informări despre „situația explozivă” din Timișoara. De sunat cunoscuții/rudele din Banat, nici vorbă. Nimeni n-ar fi îndrăznit să spună ceva la telefon.

Odată cu trecerea zilelor, informațiile veneau ca un fluviu. Multe dezinformări – voite sau nu – și exagerări. Oamenii amplificau știrile propagate din aproape în aproape. Eram sigur că Timișoara o luase pe un drum fără întoarcere. Nu știam care e destinația și mă temeam pentru cei de acolo. Marți, miercuri… Ceaușescu se plimba prin Iran, la Timișoara mureau deja oameni. Mureau! Împușcați. De către armată, miliție, securitate. De către alți români, poate chiar rude cu cei care manifestau…

Joi, 21 decembrie 1989. Când am ajuns acasă, bunicul meu era șocat: „L-au huiduit pe Ceaușescu. A fost un miting și l-au huiduit. Apoi s-a întrerupt transmisiunea.”. La posturile de radio ale lumii libere, informațiile despre ridicarea Bucureștiului nu era confirmată. Știam doar că l-au huiduit. Spre seară, bruiajul făcea imposibilă orice încercare de a asculta știrile. Dar ceva se întâmpla. Ceva fără precedent pentru România. Și confirmarea avea să vină a doua zi. M-am dus la școală, mai erau două zile de „tabără”. După două ore de tăcere și pauză completă, în care n-am făcut nici măcar un exercițiu, profesorii ne-au zis: „Mergeți acasă. Se întâmplă lucruri grave, e mai bine să fiți acasă…”. Am plecat. Era 10 dimineața. Și în orașul meu mic, nu se întâmpla nimic. Era liniște. Timișoara era un oraș liber. Bucureștiul renăștea din cenușa baricadelor arse peste noapte la Intercontinental și Universitate. Ceaușescu fugise cu elicopterul. Dar pe străzile din Târgu Jiu, lumea nu avea curajul să se bucure, deși toți știau ca a venit sfârșitul. Am ajuns acasă la bunici. Mama mea era deja acolo. Lipsea doar tatăl meu. Televizorul nu era pornit, radioul mergea. Mergea e un eufemism, bârâia. Mai auzeam un cuvânt, apoi iar bruiaj. Apoi am pornit și televizorul. Un Intim vechi de vreo treizeci de ani. Pe lămpi. Studioul 4 era plin. Nu l-am prins pe Dinescu, cu fraza lui memorabilă. Dar am prins primele cuvinte necenzurate pe un post românesc. Eram liberi. Era un vis.

Între timp, a trecut popa cu vizita de Crăciun (mai erau câteva zile). Nu pot să uit ce a zis: „Mai bine să tăcem, să nu spunem nimic, că nu se știe”. Era aproape ora două după-masa…

A venit și tatăl meu, ne-a zis că lumea umpluse Piața Victoriei din centrul orașului. Șeful miliției a fugit după ce i s-au plătit niște polițe mai vechi, prim-secretarul de județ, la fel. Dar în față au ieșit unii despre care tatăl meu mi-a zis că erau bișnițari. Ei au urcat primii în balconul Palatului Administrativ…

Ce a urmat, s-a dat în direct la TVR. Când se oprea emisia, schimbam pe sârbi. De fapt, schimbam de multe ori pe sârbi, ei preluau transmisiunile altor televiziuni din lumea civilizată: BBC, CNN, ARD. De acolo venea adevărul. Sau așa speram. Nu prea am dormit nopțile acelea. S-a și tras în spatele blocului meu. Nu știu către ce, știu că vedeam cerul luminat de gloanțe sau ce or fi fost. Un vecin mai în vârstă încerca mobilizarea: „Cei care am făcut armata, să punem mâna pe arme! Copiii și femeile să se adăpostească sub geamuri!”. Dar s-a potolit imediat, concomitent cu încetarea focului. Când l-au executat pe Ceaușescu, m-am bucurat. Îl uram. Din tot sufletul. Îl uram și înainte de Revoluție, dar acum devenise ceva visceral. Nu cred că mi-am dorit nici proces public și nici o apărare adevărată. Voiam să dispară. Nici măcar să fie îngropat nu mi-am dorit. Acum, când văd atâți nefericiți că-i fac din sepulcru un loc de pelerinaj, îmi dau seama că am avut dreptate. Trebuia ars la Cenușa, acolo unde au devenit fum și cei care l-au contestat. Și resturile aruncate pe câmp, fără ceremonial, fără nimic.

Și, din păcate, s-au oprit la el. De parcă el a fost singurul vinovat pentru tot ce s-a întâmplat. De parcă el a dat ordinul și l-a și executat. De parcă legile au fost gândite, votate și aplicate doar de el. El a fost țapul ispășitor. Restul, au respirat ușurați și și-au văzut de viață. Au luat niște ani, puțini, pe care nici măcar nu i-au executat. Doar unii. Puțini. Mult prea puțini, invers proporțional cu adâncimea gropii abisale în care se găsea țara. Eram în întuneric. La propriu și la figurat.

Țin minte acele zile. Și probabil că nu le voi uita niciodată. Mi-au marcat viața. Imaginile cu mașinile pline de sicrie, gropile săpate spre a le înghiți, părinți, copii, soți sau soții distruse de moartea celor iubiți… Intenționate sau nu, imaginiile și-au atins scopul. Au rămas de neșters în mintea mea. Sacrificiul uman, de la copii la bătrâni, nici nu trebuie vreodată uitat. Mințiți până în 21 decembrie, mințiți și după, au murit având în suflet doar speranță. Pentru mine sunt eroi. Sunt singurii eroi pe care trebuie să-i cinstim. Sunt eroii ale căror nume nu ar trebui să fie rostite de niciun politician care, îmbrăcat în haine mai scumpe decât toate sicriele în care aceștia au fost îngorpați, încearcă să pară marcat și emoționat de comemorările festiviste din fiecare decembrie. Sunt eroii unui vis frumos de iarnă… Sunt eroii unor zile pe cât de frumoase, pe atât de triste.

Mi-aș dori din tot sufletul să simțim așa toți cei care le-am supraviețuit…

În decembrie, ne-am luat rația de libertate! Ne-am luat-o noi, nu ne-a dat-o nimeni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *