De fiecare dată când mă gândesc la Cel de-al Doilea Razboi Mondial, primele imagini care-mi vin în minte sunt cele ale lagărelor morții. Sunt imaginile cele mai puternice, dar și cele mai mediatizate. Apoi vin cele ale Zilei Z, cu debarcarea din Normandia. Și poate rachetele V2, katiușele, T34… Bătălia de la Stalingrad, cele două volume „Mari decizii ale celui de-al Doilea Razboi Mondial”, cărțile lui Sven Hassel, colecția „Delfinul” și poveștile bunicului meu despre Frontul de Vest, atunci când orice referire la acele bătalii era interzisă. Nu mă voi lega de falsele simboluri pe care cei din Ministerul Adevărului au încercat să ni le vâre în cap înainte de Revoluție (nu și la școală, am avut norocul să îmi predea istoria un profesor care a știut să lase loc de îndoială, atunci când trebuia să vorbească despre acele timpuri).

Partizani, comuniști, ilegaliști… Să fim serioși. Armata roșie eliberatoare? Nici vorbă, pe ei i-a interesat doar să-i îngenuncheze complet pe nemți. Iar noi le eram în drum, așa că au trecut pe aici.

Însă foarte rar (nu vorbesc de cercurile academice ale istoricilor și de reviste ) este prezentată o realitate: Uniunea Sovietică a pierdut mai bine 23 de milioane de locuitori în acest război. Mai bine de o zecime din întreaga sa populație. Mai bine de o treime din totalul general al victimelor din acest război… Cifre incredibile și înspăimântătoare, indiferent cum le-am analiza. Și oricât de mare ar fi fost Uniunea Sovietică.

Mai mult decât actuala populație a României…

(via Wikipedia)

Suferința poporului rus din acele timpuri e inimaginabilă. Cauzată nu doar de Axă, ci și de deciziile propriilor conducători – Stalingrad e un bun exemplu. Moartea a venit nu doar pe front, dar și din cauza frigului, a foametei… Dar aceste amănunte nu au importanță. N-a fost holocaust, au supravietuit indeajuns de mulți ca să o ia de la capat. Au fost victime de război și victime colaterale. Au fost oameni care au murit în orașe care trebuiau rase de pe fața pământului. Au fost oameni care au murit ținând nemișcată linia frontului. Au fost oameni care au înghețat pe lungul drum către prizonierat, către lagărele de exterminare.  Care au murit construind autostrada nazistă către Frontul de Est, apoi calea ferata către același front…

Polițe plătite în tertoriile ocupate de ucrainieni, de baltici și de alte popoare pe care Stalin le-a băgat cu forța în Uniune. Probabil și de către românii din Bucovina sau Basarabia. Mai mult ca sigur plătite și populației rusofone/rusofile, nu doar aparatnikilor sau NKVDiștilor… Victime făcute de aparatul represiv comunist sovietic împotriva celor pe care cineva poate i-a suspectat de colaboraționism, crime făcute împotriva propriului popor, dar puse în cârca armatei germane.

Dincolo de antipatiile pe care (poate) le avem față de Rusia, sunt lucruri pe care nu trebuie să le uităm. Faptul că ei au fost cei care au învins nu i-a scutit de durere. Poate că durerea lor a fost mai mare decât a oricarei alte nații…

Din tavanul sălii din imagine (Sala Aminitirii și a Tristeții – Muzeul Marelui Război Patriotic) atârnă peste două milioane de lanțuri, unele având la capăt o lacrimă de cristal. Chiar dacă nu am văzut nici măcar o fotografie care să amintească de război, emoții la fel de puternice am mai avut doar la Dachau, la Auschwitz sau pe o colină din Cracovia, acolo unde funcționase lagărul Plaszow. Nu sunt cuvinte care să descrie suferința trăită de rușii acelor timpuri. Sau poate că nu sunt cuvinte pe care să știu eu să le potrivesc…

Îmi place să respir istoria în fiecare loc în care ajung. Dar când istoria e atât de aproape de prezent, aerul devine irespirabil.