Nu vă țin prea mult. Sunt, cumva, prea sentimental când vine vorba de Decembrie, așa că nu ratez momentul să scriu. O mică, mică, mică piedică împotriva uitării…

Eu nu mă plictisesc niciodată să revăd imaginile acelui Decembrie. Sunt parte din mine, deși nu am fost pe străzi atunci. Și nici Târgu Jiu nu a fost vreun oraș-martir. La început au fost doar zvonuri, apoi voci din studiourile radiourilor lumii libere (Radio Europa Liberă și Vocea Americii), apoi prezentatorii știrilor televiziunilor sârbe care aduceau încontinuu noutăți din Timișoara. Timișoara de care, în acel Decembrie m-am și îndrăgostit. 

Aveam treisprezece ani și jumătate și prea puține pretenții că înțelegeam complet ce se întâmplă. Știam doar că mor oameni pentru cuvinte pe care, deși aveam voie să le rostim oricând, erau golite până atunci de orice conținut: libertate, demnitate, democrație. Știam că suntem ultimii într-o Europă în care până și Uniunea Sovietică lăsa în urmă regimul totalitar comunist. Eram ultimii… Fără speranță, parcă.

Pentru mine va fi mereu Revoluție. Nu voi accepta (sunt un sentimental, cum ziceam) ca toate emoțiile trăite atunci să fie stinse într-un dosar sec (deși real, probabil). Să mai fie pedepsiți cei care atunci au lasat oamenii să moară, dacă nu cumva chiar mai rău de atât, e cel puțin tardiv. Mă uit cu groază și scârbă și neputință la ce ni se întâmplă. La cum se fură o țară sub acoperirea unor legi date parcă pe fast forward. Să sper că sursa acestui rău va fi pedepsită e o utopie. A fost o Revoluție. Au murit oameni, unii au rămas schilodiți fizic, alții în suflet. Și refuz să concep că a fost vorba doar de lăcomia unora. De jocuri mizerabile de culise, de înțelegeri din spatele unor geamuri mate. Au fost milioane de vise. De ochi în lacrimi, și nu doar de durere. Mie asta mi-a rămas în inimă, indiferent de dezamăgirile care au venit.

Azi am ajuns iar ultimii. În alți termeni, după alte măsuri, da, e adevărat. Ne uităm cum multe se fură, din nou. Se fură până și Justiția. Și ajungem iar fără speranță, parcă.

Sau, mă rog, cu una singură: aceea că istoria se repetă. 

E 22 Decembrie. E păcat să uităm.