O scurtă poveste pe tema asta. Departe de multe dintre povestirile care mi-au trecut în ultimele zile prin timeline. Aproape de hărțuire, doar că pe atunci nu existau prea multe pârghii legale.

 

Unul dintre clienții mei, long time ago. Aproape de două decenii, ca să vă dați seama pe unde să plasați temporar povestea. Geografic, vorbim despre București. Vechiul director economic al clientului (mă rog, contabil șef) își termină anii de serviciu înainte să apuc să interacționez prea mult cu el. Câteva întâlniri, dar nu cine știe ce. Dar impresia lăsată, în general foarte bună.  Oricum, irelevant. Sau poate relevant doar prin comparația cu ce urmează.

 

Îi urmează un personaj undeva între patruzeci și cincizeci de ani. Spre finalul decadei, aș zice. După prezentările de rigoare, nu am relaționat prea mult. Nu în prima lună. Se mai interesa, din când în când despre ce fac acolo. Mă șocau puțin „ștatul” lui de plată și „ștornarea” despre care am crezut că e cu totul altceva. Până m-am prins că mulți din București au nemțificat inutil unele cuvinte care începeau cu „st”. OK, nu doar bucureștenii, mai multă lume. Nu i-am contestat competențele, că nu era asta treaba mea, deși lipsurile erau evidente. Și nici nu trebuia să-i suport aerele de mare șef. Așa, genul ăla de director comunist atot-știutior, cu putere asupra vieții și morții angajaților, aproape sclavi pe plantație. 

 

Apoi am ajuns în mijlocul mizeriei. Dacă în primele luni aveam asigurată liniștea, fiind instalat în biroul IT-ului, sediul s-a mutat în altă parte, IT-ul externalizat și departamentele au trecut la sistemul open-space. Eu, prin natura proiectului, eram la Contabilitate. Eu și contabilul șef eram singurii de pe Marte. În rest, doar angajate. Lupul paznic la oi. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva atât de libidinos. Prin comparație, orice mizerabil care fluieră sau scoate pe gură cel mult un „Păpușă, (insert cocalarism aici)!” ar fi fost un prinț. Grosolănii pe bandă rulantă. Nici măcar aluzii, direct propuneri. Și părea că nimeni nu are curajul să spună ceva. Părea. Până când una dintre angajatele de acolo a venit la mine și mi-a dat o hârtie. O plângere semnată de aproape toate colegele din birou, dacă nu chiar toate. Și m-a întrebat dacă am impresia că au exagerat. Am zis că nu, neștiind cum altfel aș fi putut să le ajut. După două zile, administratorul firmei (o femeie, nu știu dacă e relevant, aș înclina să cred că nu) mi-a citit, între patru ochi, hârtia, apoi m-a întrebat dacă e adevărat ce era scris. Mi-era extrem de antipatic tipul, dar și dacă mi-ar fi fost apropiat, tot așa aș fi procedat. I-am spus că da. Că e 100% adevărat. A mai chemat încă doi directori din grupul de firme pe care le administra, l-a chemat și pe contabilul șef și, cu mine acolo, i-a zis pe un ton înghețat:

 

„Ai două opțiuni în acest moment. Prima, îți dai demisia fără niciun fel de pretenții și pleci într-o oră din firmă. A doua, pe care crede-mă, nu o dorești, nu ți-o dai, dar mai mult de o lună nu mai stai aici și nici nu mai ai vreodată șansa să te mai angajezi undeva în București.”

 

Fantele contabil a zâmbit la început ca la o glumă seacă, neștiind ce l-a lovit. Se uita neajutorat la ceilalți, la mine. La administrator. Ea nu glumea. Când i-a dat hârtia, nu mai avea nicio expresie pe față. Dacă ar fi jucat poker, ar fi luat toți banii.  A ieșit, în schimb, parcă teleghidat din birou. În cele cinci minute cât a durat toată scena nu a scos niciun cuvânt în afara salutului inițial. Rar am văzut un astfel de knock-out. Năucitor, devastator. Dacă până și eu m-am întors în birou în stare de șoc, nici măcar nu îmi pot imagina cum era el. Mecanic, și-a strâns din lucrurile de pe birou, tot în tăcere. Nu știu dacă mă văzuse la administrator în birou. Dar acum mă căuta cu privirea. 

 

 

Asta mi-a zis. Ca o victimă. Nu ca unul care abuzase de funcția lui și care, probabil, dacă ar fi fost lăsat în continuare acolo, ar fi mers chiar mai departe. Nu am ridicat privirea din calculator. Am tăcut, deși acum îmi pare rău că am ales să nu-i răspund. Ar fi trebuit să o fac. Dar mă bucur că am ales să le susțin pe fetele acelea, atunci când a fost important. 

 

Nu am dat detalii, nu am dat nume de persoane, nici de firme. Am vrut să merg puțin în trecut și să povestesc doar un caz care nici pe departe nu era izolat în acele timpuri. M-au surprins curajul și determinarea unor angajate care știau că o bună parte dintre ele vor fi disponibilizate în câteva luni și care, poate, ar fi avut șanse mai mari să rămână, dacă nu ar fi semnat plângerea și ar fi ales să se pună bine cu șeful. Care au riscat totul, pentru că nu aveau nici cea mai mică idee despre cum avea să reacționeze administratorul firmei. Femei care au decis că demnitatea nu se vinde cu câteva luni în plus de salariu. Femei care au ales să spună: „Destul!”, într-un timp când Facebook nu apăruse și nu aveai de unde să te inspiri în rebeliune și nici prea multă lume să te susțină.

 

Nici nu vreau să mă gândesc cum era pe vremea părinților noștri. Pot doar să sper că toate acestea rămân acolo, în trecut. În trecut și aici, pe internet, ca dovadă că, dacă atunci s-a putut spune „Nu!”, cu atât mai mult se poate spune azi.