Istorioara lui Criserb mi-a adus aminte de un prieten din facultate, foarte (foarte, foarte) pasionat de mașini. Dar nu cum sunt „pasionații” de astăzi… Ăsta era nebun!

Tipul avea o mașină mai veche (deh, era prin nouă’șopt ), un Golf 2 parcă. Maxim 3. La care tot meșterea zi-lumină. Cu ce putea și el de prin schrot-uri. Mai o tobă de GTI, mai un far cu un aspect diferit, un schimbător de viteze de curse. În fine, mașina aia dădea ce putea ea mai bun. Dar asta nu era destul pentru el. Era mașina de zile bune. De ieșit la plimbare, să zicem…

Așa că a cumpărat o Dacie 1100. Pe care a transformat-o doar în interior, adică a făcut un engine-tunning. I-a pus un motor de Renault Fuego, suspensiile de pe același model, frâne, cutia de viteze…  Adică tot ce ține de dinamică (sau ce o fi) nu mai era de mult Dacia, era doar Renault (bine, și Dacia 1100 tot un Renault e – poate de aici și potrivirea). A avut grijă ca nimic să nu se schimbe la exterior, dar nici în cabină. Scaunele erau tot alea, n-avea brizbriz-uri pe bord, nici geamuri negre… Nici măcar zgomotul motorului nu era prea puternic, ca să nu trădeze ce e sub capotă. Doar o revopsise și îi recondiționase piesele cromate. Cred că a lucrat la ea măcar întreaga vacanță de vară.

În toamnă, când s-a întors în Timișoara la facultate, nu prea știa lumea ce conduce. Așa că era ținta miștourilor noastre… Asta până ne-a lăsat pe toți cu gura căscată: la un semafor stătea în paralel cu un Opel Calibra. Nici ăla prea nou, dar din deceniul respectiv era cu siguranță. Amândoi mergeau în paralel și pe direcția înainte. Probabil că n-aș mai fi avut ce să scriu dacă șoferul Opelului ar fi fost mai cerebral. Dar pe ăla l-au apucat figurile și ironiile vis-á-vis de bunicuța Dacie. Se uita și râdea, mai arunca o vorbă (ce-i drept, nu o auzeam…).

În momentul în care s-a făcut verde, Dacia a plecat fără să-i scârțâie roțile, dar ca din pușcă. Cel cu Calibra nu cred că a mai fost capabil de vreo reacție, a mai avut doar timp să-i citească cilindreea de pe emblema strălucitoare. Prin luneta “cristal clear” şi lipsită de firicelele alea pentru dezaburire l-am mai putut vedea câteva secunde.

Faza nu s-a mai repetat şi altă dată. Sau nu cu mine în maşină… Nu ştiu ce s-a ales de Dacia aia, poate o mai are încă, habar n-am. Dar toată întâmplarea s-a apropiat atât de mult de o fabulă. O fabulă pe care cel cu Opelul (fără să fiu răutăcios), dacă ar fi citit-o, nu cred că ar fi înţeles-o…

Sursa foto: aici.