Rusia, fără prejudecăți (2)
Stațiile de metrou sunt mândria moscoviților. Sunt considerate opere de artă, deși sunt de un kitsch înfiorător. Proletcultism, cultul personalității, ce vreți voi, dar artă nu poți să numești ceea ce vezi în stațiile alea! Nici măcar arhitectură… Excepție fac stațiile noi, care arată extraordinar. Dar geniul constructorilor nu se vede în stații, ci felul în care sunt legate acestea. Și cum e condus întregul sistem. Început de Stalin în 1935, liniile s-au extins cam până la nivelul autostrăzilor noastre. Și încă se mai construiește. Și cred că, de departe, e cel mai eficient sistem de transport în comun pe care l-am văzut vreodată. Un minut și treizeci de secunde între trenuri, stații amplasate foarte bine, linii bine gândite (cum ziceam, ai nevoie de cel mult trei schimbări de tren ca să ajungi în orice stație de pe hartă) și un serviciu de securitate foarte numeros. Poliție și încă un departament special. Dar, cu toată supravegherea asta, tot se întâmplă infracțiuni. Și nu vorbesc de furturi din buzunare, ci chiar de tentative de crimă (a circulat pe net anul trecut, a fost și la știri). Eu, din fericire, n-am avut nici cea mai mică problemă. Și am mers, nu glumă. Au fost și două accidente (unul foarte grav, chiar anul ăsta), însă rămâne cel mai sigur mijloc de transport al lor. Străzile sunt… În fine, despre asta o să vorbesc mai târziu.
Dincolo de urâțenia majorității stațiilor, exista câteva aspecte pozitive. Primul ar fi că nu vezi niciun magazin/butic pe acolo. Chiar și cele din tunelurile de legătură au început să dispară. Ca să vă faceți o idee despre ce vorbesc, magazinele astea sunt un fel de rudă săracă a celor pe care încă (?) mai poți să le vezi prin gările noastre. Ălea proviciale, că cele din Gara de Nord din București arată infinit mai bine. (Să nu-mi rup gândul, nici gările nu-s vreo bucurie, dar asta pot să o spun despre absolut orice gară în care am ajuns, de la Atlantic la Urali. Mă rog, la vreo două-trei sute de kilometri de ei. Cu o excepție: gara din Kazan.) Dacă la prima vizită nu am văzut nici măcar un panou în caractere latine, acum am găsit panouri în limba engleză. E un pas mare înainte, într-o țară care nu dă doi bani pe turiști. Sau nu neapărat pe turiști, ci pe informarea acestora. Și credeți-mă, e tare greu să te descurci, chiar și în condițiile în care înțelegi caracterele chirilice și o mai rupi un pic pe limba lor. Din nou, excepție, orașul Kazan. O să revin asupra subiectului, pentru că este una dintre cele mai frumoase surprize pe care le-am trăit în Rusia.
În treacăt, aduc vorba și despre hoteluri: bune, de la un anumit număr de stele în sus, chiar foarte bune. Minibar gol (probabil nu se cumpără nimic de acolo, deși nu e scump absolut deloc), apă plată „on the house”, camere renovate, confortabile, toate izolate bine fonic. Personal prietenos, atât cât poate și el, în condițiile în care nu prea auzi vorbindu-se engleză. Cu toate astea, ar face orice să te ajute cu informații sau să-ți rezolve problemele. Apropo, dacă nu mergi la cinci stele și nume mari, așteaptă-te să fie în niște zone imposibile. În cartiere, lângă autostrăzile interioare (sau bulevarde cu n benzi). Așa că, asigură-te că ești aproape de stațiile de metrou. Nu că n-ar fi un oraș sigur (poliția e la fiecare colț de stradă), dar nici plăcut nu e să mergi seara sau noaptea spre hotel. A, și câinii vagabonzi sunt la fel de prezenți ca la noi. Oricum, fii sigur că e în Al Treilea Inel (Тре́тье тра́нспортное кольцо́)!
Dacă nu ești în Moscova, mai ai o scăpare: taxiul e foarte ieftin și nu prea încearcă nimeni să tragă țeapă. Sau nu mi s-a întâmplat mie. Singurii „pirați” sunt cei din aeroporturi, de ăia să vă feriți neapărat!
Cu tramvai/autobuz/microbuz sau orice alt mijloc de transport în comun, nu am mers. Unele sunt de pe timpul lui Andropov, altele sunt noi-nouțe. De efect sunt microbuzele cu tuburi de gaz metan deasupra. Cam cum erau pe vremea lui Ceaușescu și la noi. A, stai! Am mers cu unul din ăla! Da! Era august și înauntru mergea căldura. De la radiatoare sau direct de la motor, nu pot să spun sigur.
Vorbind de străzi, în Moscova și în Kazan sunt un pic mai bune ca la noi. În alte orașe, e bine să nu ai cafeaua pusă în cup-holder-ul de la mașină. Dar ceva e peste tot: un strat de praf la marginea drumului, praf care are tendința să devină nămol la prima ploaie. Am văzut o grămadă de mașini care spală străzile (și care le și curăță), dar praful nu dispare. Și nici nu pierde nicio ocazie să ajungă peste tot pe mașina ta, odată devenit nămol. Am plecat, într-una dintre delegații, cu o mașină proaspăt spălată. După 180 kilometri, era de nerecunoscut. La fel de proaste sunt și trotuarele, nu știu cum nu-și rup gâtul rusoaicele cu tocurile ălea de peste zece centimetri. Rar am mers pe trotuare care să nu arate ca un traseu off-road. Iar accidentele de mașină sunt ceva normal. Dar și conduc într-un mod vecin cu nebunia… Sau cu sinuciderea. Iar unele mașini sunt, cu siguranță, mai bătrâne ca mine. Deci zero sisteme de siguranță, pasive sau active. O amărâtă de centură de siguranță, cel mult.
Și foarte rar am văzut biciclete. Deși, în unele locuri, (again… Kazan!) se implementase un sistem foarte interesant de rezervat biciclete via internet. N-aveai nevoie de documente, dar trebuia să lași un număr de card, pentru cazul în care nu o lăsai la „garaj” la ora stabilită. Sau dacă îți trecea prin cap să fugi cu ea. Oricum, tariful era modic, cam 10 lei pe zi, parcă. Dar, în rest, oameni care să folosească bicicleta în locul mașinilor sau mijloacelor de transport în comun, n-am văzut. Erau unii ieșiți la plimbare pe diferite circuite, dar nu pe străzi. Poate și din cauza traficului infernal. Și implicit, din cauza poluării.
Infernal e un eufemism, dacă vrei să faci o descriere traficului moscovit. Ieșitul cu mașina în trafic îți afectează grav sănătatea. Cea mentală, alături de cea fizică, evident. Accidente la fiecare colț de stradă, înjurături, pumni arătați prin geam, uneori și dincolo de geam, degete în aer… Tot tacâmul. Și, peste toate astea, o imensă pierdere de timp! Ca să nu mai vorbesc despre cum se parchează… Deși moscoviții au și ei platforme din ălea care ridică mașinile parcate prost, o fac doar dacă sunt parcate în anumite zone. În rest, au camere pe stâlpi care fotografiază numerele mașinilor. Iar șoferilor li se rupe de ele. Că își pun o folie specială pe număr care nu permite filmarea sau fotografierea și scapă de plata parcării pe stradă (e destul de scump, am înțeles), dar și a amenzii.
Adevăratul coșmar al retinei îl reprezintă cartierele vechi. Comuniste. Fiecare și-a închis balconul cum a vrut, a pus unde a vrut aparatul de aer condiționat (verile sunt deosebit de călduroase, clima fiind una temperat continentală) și, în general, fiecăruia i-a păsat de la zero în jos de estetica îmbunătățirilor. Sunt absolut oribile. Nu știu (și sincer, nici nu vreau să îmi imaginez) cum sunt pe dinăuntru, dar pe afară… Diferențele de temperatură au lovit rău de tot fațadele, umiditatea, înghețul, soarele puternic din vară, toate au lăsat urme pe materialele de construcție, oricât de rezistente ar fi fost. Blocuri construite prin 1985 (am văzut scris pe blocuri anul), dar îmbătrânite prematur. Nu vezi nici cel mai gest de a le reabilita, probabil că le vor lăsa să cadă. La parter poți să vezi toate culorile posibile și imposibile, la fel cum în magazinele ălea colorate poți să găsești orice îți trece prin cap. Notă discordantă (în sensul bun al cuvântului, fiind elegante și cu o cromatică normală) – restaurantele, băncile și magazinele celor trei sau patru mari operatori telecom.
Asta pentru că lumea fuge spre periferie. Și nu pentru că nu s-ar construi și în oraș, ci pentru că trebuie să ai măcar un venit din cinci cifre (lunar și în euro!), ca să-ți permiți un apartament în blocurile noi din zona dintre Inelul Grădinii (Садо́вое кольцо́, кольцо́) și Inelul Trei. Despre Zona Zero nu mai vorbesc! Am auzi povești despre milionari care au cumpărat apartamente în zgârie-norii lui Stalin (ăia șapte) la prețuri de penthouse din zona Central Park New York. Milioane bune de dolari. Apropos, rușii sunt reticienți în a calcula ceva în euro, preferă dolarul american, oricâte animozități ar fi între ei și americani. Dar și povești despre „eroi ai clasei muncitoare” (nomenclaturiști, cel mai probabil), decăzuți azi, care nu pleacă nici cu milioanele ălea din apartamentul lor. Unul dintre cele șapte e acum un hotel de cinci stele, probabil cel mai bine amplasat din capitală.
Preiferia e singura șansă pentru moscovitul de rând, chiar dacă va sacrifica, în fiecare zi, ore bune din viață, ca să ajungă de acasă la lucru și invers. Indiferent de mijlocul de transport. Și până la descoperirea teleportării.
Blocurile nu sunt chiar de pus în CV-urile arhitecților, aduc mult cu ce am văzut în reportajele despre Coreea familiei Kim. Multe sunt lipsite de orice formă, fiind niște turnuri de treizeci de etaje, dacă nu mai mult, țuguiate în vârf, Disneyland style. (Din păcate, nu prea mi-a ieșit zoom-ul din mână, fără niciun sprijin.)
Mai sunt și clădiri normale, nu doar glume de genul ăsta (mie așa mi se par, niște glume de-ale arhitecților).
Din păcate (pentru ei), dacă aleg să-și cumpere mașini, la densitatea populației din aceste zone, nu văd unde le vor parca. Din fericire (tot pentru ei), se extind liniile de metrou. Și acolo unde nu aveau de ce să se extindă, pentru că nu exista metrou, s-a construit. Da, în Kazan. Construcții masive nu sunt vizibile doar în Capitală. Din avion, pe lângă marile orașe, dar destul de departe de ele, poți vedea zone întinse în care s-au trasat deocamdată străzile, unele sunt chiar asfaltate, semn că în curând apar case noi pe acolo. Dar sunt și orașe care par moarte din punctul ăsta de vedere. Iar satele… Satele vechi sunt o călătorie în timp. Casele (de lemn sau chirpici, marea lor majoritate) sunt înclinate, apăsate de vreme, rar mai vezi una perfect verticală. Zici că-s părăsite, dar nu sunt. Pentru că, din loc în loc, poți observa antenele parabolice agățate pe stâlpi sau puse direct pe casă.
Triste, urâte, prăfuite, cam cum vezi în fotografii făcute în jurul Cernobâlului, doar că aici mai mai trăiesc oameni. Cred că am mai zis asta într-un articol mai vechi, așa că o să mă repet, dar adevărata măsură a civilizației unei națiuni o dă cel mai mic sat, cel mai mic cătun care adăpostește o mână de suflete. Și rușii pică, fără tăgadă, acest test.
Însă mult mai important, rămân neatinse zonele verzi. Dacă rușii taie părdurile, o fac spre Asia, nu în zona europeană. Iar în orașe, niciun parc nu dispare înghițit de betoane. Doar cartierele noi, periferice (suburbiile) fiind, mai mult ca sigur, construite peste pădurile plantate după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a acoperi imensele cimitire săpate ad-hoc.
Dar despre parcuri, promenade și locuri de văzut, în următorul articol despre Rusia.
8 thoughts on “Rusia, fără prejudecăți (2)”
Stațiile de metrou sunt de un kitsch înfiorător ? In toate criticile sunt considerate opere de arta la concurenta cu cele din Canada ! Si oricum minunate pe langa cele din Paris, Roma sau Londra ! Pe bune, nici eu nu ii iubesc pe rusi, dar arta lor, scriitori lor, sunt altceva !
Casa Poporului e artă? Dacă da, atunci și stațiile alea sunt tot opere de artă.
Kazan cred c-a fost upgrade-at cu ocazia jocurilor olimpice universitare și de aia-i așa de prietenos cu turiștii.
@LP: Da, a fost Universiada în 2013, apoi s-au organizat și alte evenimente sportive internaționale.
“Un minut și treizeci de secunde între trenuri,”
incorect. la ore de virf diferenta dintre trenul care a bagat botul in tunel pina la urmatorul oprit in statie e de 35-45 secunde. ceea ce pentru o retea de 260 de km de metrou e o performanta