<— Partea a doua

Orașele pe care le-am văzut până acum au ceva în comun: muzee interesante. Dacă mă așteptam să fie așa în cazul capitalei (și aici, din cauza lipsei timpului, am văzut probabil sub o zecime din ceea ce s-ar fi putut vizita), m-am mirat să descopăr că și orașe din provincie stau bine la capitolul ăsta. Prețul, după ce te-ai plimbat cât de cât prin Europa și ai intrat în muzeele de pe lista aia „must see”, ți se pare modic. Nu sunt genul de visitator al muzeelor de artă (cred că Louvre e singurul), dar sunt oricând extaziat să vizitez un muzeu de istorie (inclusiv istorie naturală), de tehnologie și altele de genul ăsta care acum nu-mi vin în minte.

Muzeul Victoriei – evident, în cinstea eliberării patriei (un cuvânt foarte folosit de către ruși) și a înfrângerii fascismului – inaugurat în era-post comunistă a scăpat aproape de orice atingere ideologică. Armata, nu partidul, oamenii, nu idealurile comuniste, au salvat țara. Și e bine că lucrurile se văd în felul ăsta, măcar într-un muzeu de istorie.

Ceea ce nu am înțeles e omniprezența simbolurilor religioase. Muzeul de Istorie al Rusiei are săli întregi dedicate bisericii ortodoxe ruse. Dar asta nu o vezi doar în muzee, o vezi oriunde. Și, dacă mai vezi și bănci sau magazine arătând prost (de blocuri, ce să mai zic…), biserici în paragină nu veți vedea. Indiferent dacă sunt monumente istorice, și care, fără îndoială, merită întreținute, fiind arhitectură la rang de artă, sau biserici frecventate de credincioși, nu veți vedea ziduri murdare sau pereți care să stea să cadă. Ortodoxismul e cel mai vizibil, dar și islamismul e prezent la fel de puternic. Explicabile, ambele. Toate astea într-o țară care ar fi vrut să eradicheze religia. Indiferent care ar fi fost ea.

Aur, mult aur. Opulență la superlativ. Risipă într-o organizație care ar trebui să fie aproape de oameni și să-i ajute, și abia în ultimul rând să se fie bling-bling style. În fine, văd că ei au conservat și perpetuat tradiția asta în Rusia. Ba mai mult, au trecut cu bine perioada de șaptezeci de ani de ateism oficial. Cum, doar ei știu…

Dar ai, în schimb, și Muzeul Explorării Spațiului Cosmic (mai e unul și în Kaluga, dar la un nivel mai mic), antitetic prezenței până la suprasaturație a simbolurilor religioase.

Iar dacă ești pasionat de istoria recentă, a secolului ăsta, Rusia e o țară pe care trebuie să o vezi! Marele Război Patriotic, cum îi spun ei, e idealizat peste tot. Și, dincolo de propaganda comunistă (pe asta o vezi prin stațiile de metrou de ți se apleacă), ai șansa să vezi și istoria așa cum s-a întâmplat. Poate au exagerat cu eroismul soldatului rus, cu abnegația cu care orice locuitor al sovietelor a dat și ultima fărâmă de energie pentru a produce pentru front (istoricii ruși post-Stalin au recunoscut ororile la care au fost supuși de către conaționalii lor și cărora au trebuit să facă față bieții oameni), dar suferința „untermenschen” nu poate fi ascunsă, dacă vorbim de ultimul război mondial. Dacă vorbim de întreaga perioadă comunistă… Aici e un pic mai ciudat. După mai bine de două decenii de la ruperea fostei Uniuni Sovietice și, evident, de trecutul comunist, măcar cu numele, comemorarea victimelor celor șaptezeci de ani de teroare (mai acerbă sau mai slabă, în funcție de guvernare) nu o vezi peste tot. Un monument ridicat în memoria rușilor sau a altor popoare care formau URSS și care au pierit în Gulag, o alee cu busturi, un parc cu sculpturi, un muzeu, o placă comemorativă… Și cam atât. Deși crimele au fost recunoscute încă din vremea lui Gorbaciov. În schimb, Lenin încă tronează peste tot (fără exagerare, e omniprezent), iar simbolurile comuniste stau încă în picioare, printre reclamele la produsele cu nume occidental, dacă nu, mai rău, imperialist-americane.

Nu am văzut nicio plăcuță comemorativă în Piața Lubyanka, deși locul a fost întotdeauna considerat polul terorii în spațiul sovietic. Dar am avut surpriza să aud oameni – de o vârstă cu mine și de la care nu m-aș fi așteptat – întrebându-mă „De ce să dăm jos statuile lui Lenin, ce vină are el?”. Într-un fel, poate au și ei dreptate, e cam ciudat să dai vina pe ideolog, mai ales că el n-a sugerat niciodată metodele prin care să trasezi egalitatea pentru toți. Mă rog, aproape pentru toți, unii erau, orwellian, mai egali ca alții.

Dar să nu o iau prea multe pe lângă subiect. În mentalul colectiv rus (rus, nu ex-sovietic, pentru că națiile care formau cândva „măreața” Uniune au început să-și aducă aminte de identitatea lor ca popoare și cam arată cu degetul spre anii de binefaceri comuniste), puținii ani de ocupație germană au lăsat urme mult mai adânci decât deceniile de comunism. A contat enorm propaganda, acest eficient detergent al spălării pe creier. Puținele asociații democratice de astăzi, care încearcă să le deschidă ochii, sunt imediat reduse la tăcere de nostalgici cu piepturile pline de decorații, parcă totuși prea tineri să le fi luat în război. Comparativ cu anii nouăzeci de pe la noi, când riscai linșajul, dacă erai de altă părere cu marea masă de votanți. Dar asta am văzut-o doar la televizor. Cât timp am stat în Rusia, nu am avut nici cel mai neînsemnat motiv care să mă facă să cred că nu trăiesc într-o țară liberă. Nu am văzut nici măcar un om luat pe sus de poliție. Da, am văzut civili legitimați, dar doar non-caucazieni. Și asta pentru că moscoviții sunt sufocați de emigrația masivă dinspre țările al căror nume se termină în „stan”. Sunt un fel de țigani de-ai noștri, identic tratați, marginalizați, priviți cu suspiciune și neintegrați, puși să accepte, pe bani de nimic, cele mai puțin plăcute slujbe. Slujbe pe care moscoviții nu le mai acceptă. La fel de ilegali. Sau, mai corect, la fel de lipsiți de acte ca țiganii de pe la noi.

Țigani n-am văzut. Chiar am stat să mă gândesc, n-am văzut nici măcar unul. Dar am văzut cerșetori. Prin pasajele care leagă stațiile de metrou, pe lângă obiectivele turistice, prin zonele centrale ale orașelor. Și mulți, mulți oameni îmbrăcați foarte sărăcăcios. Cu priviri triste, abătute. Fără prea multe speranțe. Nu știu dacă ei sunt dintre cei care regretă vremurile comuniste, mă îndoiesc că ar fi avut o soartă mai bună…

Și iar am ajuns departe de ideile de la începutul textului…

Cam peste tot pe unde am fost, am observat că spațiile publice sunt foarte prietenoase și oamenii profită din plin de ele. Străzile, devenite strict pietonale, sunt pline tot timpul. Chiar și fără să fie vreun motiv anume (sărbători, spectacole). Ba mai mult, poți să vezi acel „street performance”, cosmopolit. Muzică, momente de jonglerie, pictură, artizanat, anticariat, mici obiecte de colecție, mâncare tradițională (rusească și nu numai – „stan”-ul e omniprezent și culinar). WiFi gratuit peste tot, ceea ce reprezintă o economie extraordinară pentru tine, dacă ești din Uniunea Europeană. În Rusia, minutul de convorbire cu România trece de 2 euro. Iar pentru un Mb de date… Hai să zicem că doar o simplă navigare pe internet, câteva minute, nu mai mult, te lasă fără echivalentul unui salariu minim pe economie de la noi. Internetul e gratuit și destul de bun în orice hotel, la fel și în metrou (nu pe toate liniile, e drept) sau în restaurante, dar chiar și în piețe publice sau parcuri.

Iar parcurile… Parcurile arată superb. Am fost în câteva din Moscova. Am fost și în alte orașe, dar nu-s chiar ca cele din Moscova, despre cele moscovite aș vorbi mai mult.

Nu ai nicio secundă impresia că ești în Rusia. La fel arată și cele din fostele capitale de imperii din vest. Budapesta, Viena, Londra, Paris, Roma… Oricare alt oraș european pe care l-am văzut până acum n-are nimic în plus. Din contră. Rușii au început reabilitarea acestor locuri în ultimii zece ani. Hai, cel mult cincisprezece. Totul arată foarte nou (renovat fiind, nici nu ar avea cum să fie altfel), sunt indicatoare, luminate, securitate – vizibilă, adică uniforme, dar și băieți de peste un metru optzeci cu un mic fir alb intrând în casca din ureche și care sigur nu ascultă muzică. Distracții cât cuprinde, sporturi (de iarnă, de vară), artă, animale sălbatice. Muzică la un nivel acceptabil. Cafenele… Oamenilor de acolo (tineri, cei mai mulți dintre ei) nu le pasă cine e la putere. Și, sincer, nici că rubla a ajuns să scadă într-un an de la 40 la mai bine de 50 de unități pentru un euro. Sau, poate, ascund foarte bine asta.

Renasc simbolurile țariste. Pentru că poveștile comuniste nu mai sunt înghițite de tânăra clasă de mijloc care e înconjurată de tot ce înseamnă tehnologie și progres. Dar nici nu li s-a șters din ADN faptul că Rusia ar fi o mare putere. Să nu ne amăgim, chiar și în urmă mult din acest punct de vedere, Rusia are potențialul uman și al resurselor naturale (dacă le va extrage altfel decât în sălbaticul mod în care o face acum) să fie această mare putere care, de fapt, nu a fost niciodată. Pentru că n-a fost. A fost doar un stat care a abuzat de forța brută, care a amenințat mereu doar cu armele, a făcut totul bazându-se pe un santaj josnic. Dar nu i-a păsat niciodată de oameni. I-a lăsat undeva la limita subzistenței (e adevărat, nu ca în Africa). Material sau spiritual. Și, din păcate, sunt puțini care văd realitatea așa cum e.

Mi-au rămas, în schimb, în minte cuvintele cuiva de vârsta mea: „Mai devreme sau mai târziu, sub actualul președinte sau sub o altă guvernare, va trebui să dăm înapoi Crimeea, pentru că nu-i a nostră. Și pentru că nu-i normal să luăm așa părți din state.”. Și asta îmi dă speranță.

Dar rapid mi-e spulberată când văd panglica Sfântului Gheorghe agățată la mai toate mașinile de pe stradă…

(Va continua)