Dacă ar fi avut curaj și determinare, românii ar fi scăpat de Ceaușescu încă de la începutul anilor ’80.

Am realizat asta atunci când coloana oficială a dictatorului trecea prin Tîrgu Jiu. Bunicul meu a trebuit să meargă cu un portret de-al tovarășului pe stradă, să-l întâmpine. Mi s-a părut interesant (n-aveam nici zece ani și aveam ocazia să îl văd live pentru prima dată), așa ca am mers și eu. Toate bune și frumoase (sic!), am așteptat ceva până a apărut coloana… Au trecut prima dată mașinile Miliției și apoi cele negre (Secu, probabil…). La fel de probabil, erau din ăștia și printre noi, cu tablouri sau cu steaguri. Dar, de data asta au fost luați prin surprindere. Imprevizibilul s-a produs: cineva (o femeie) a ieșit în fugă din grupul de ”strigători” și s-a oprit în fața ARO-ului ”suprem”, ținând în mână ceva. O scrisoare. Nu a fost nimic regizat, totul s-a petrecut fără să poată interveni vreunul dintre cei care ar fi trebuit să asigure protecția ”celui mai iubit”. Orice scandare a încetat, lumea aștepta încremenită finalul… Ceaușescu a luat scrisoarea, a vorbit ceva cu femeia aia și a făcut semn șoferului să pornească. Femeia a dispărut în mulțime la fel de repede precum a apărut. Nu știu dacă a luat-o cineva pe sus de acolo, mă gândesc că gestul n-a rămas fără urmări.

Îmi dau seama că, oricât de duri și de vigilenți erau cerberii acelor vremuri, dacă cineva ar fi vrut să ne scape de cizmar, ar fi reușit… Dar așa ceva e greu de imaginat și nici nu știu să se fi întâmplat în vreo țară comunistă. Era doar un exercițiu. Wishful thinking…

Sursa foto: aici.