Boston.com

Nu voiam să scriu ceva despre acest subiect. A vorbit prea multă lume, unii cunoscând problema foarte bine, alții (majoritatea)… diletanți.

Undeva prin zona descrisă în finalul frazei de mai sus m-aș încadra și eu, dar parcă mi-aș spune amator, sună mai neutru.

M-au surprins unele articole, nu le dau aici link, nu au importanță prea mare. Sau poate au, dar nu pentru mine. M-au surprins prin chemarea la indiferență. La egoism și egocentrism. La izolaționism, până la urmă. „Eh, ce ne pasă nouă de Ucraina. Nimănui nu-i pasă. Ba chiar ar trebui să nu mai fraternizăm atât cu ei, că e plin de fasciști în Piața Independenței! Plus că avem divergențe teritoriale cu ei.”

Da, poate așa e. Avem divergențe cu ei în privința teritoriului, dar, la fel de bine, ar trebui să ne aducem aminte că, odată intrați în Uniunea Europeană, am renunțat la orice pretenție de acest gen. Suntem stat parte a UE în granițele naționale din momentul aderării. Și poate nu strică puțină istorie. Cine ne-a luat o parte din țară și când… Ce treabă are Ucraina cu faptul că, în 1945, granițele s-au trasat de către învingători? Noi n-am făcut (oficial) parte din tabăra celor care au avut ceva de spus. Nici noi, dar nici ucrainienii. Cum nici polonezii nu au făcut, nici cehii, nici slovacii, nici balticii, nici nemții… Noi am fost învinși. Și am înghițit în sec și am cedat. Și apoi am tot cedat, și am dat, și iar am dat. Ucrainienii (RSS Ucraina, de fapt) au primit, fără să ceară, părți din România.

În realitate, le-a primit Uniunea Sovietică.

Așa că mi se pare absurd ca, pornind de la un trecut mult prea tulbure, să mai căutăm vinovați printre vecini.  Suntem toți victime. Toți!

Aveți impresia că rușii sunt altceva? Vă înșelați. Dușmanul poporului rus era, uneori, chiar poporul rus. Au suferit și ei la fel ca noi. Poate chiar mai mult. Murind cu milioanele, înainte să-i atace nemții. Au sfârșit și ei în Siberia, chiar alături de învinșii lor din ultimul mare război. Gulagul a zdrobit suflete și trupuri la întâmplare. Marile realizări sovietice din stepa Asiei Centrale sau de dincolo de Cercul Polar, realizări faraonice, fără îndoială, nu au fost clădite cu roboți. Ci doar cu sclavi. Sclavi care se puteau găsi din belșug în vastul Imperiu Roșu.

E inutil să-i privim pe ruși sau pe oricare sclavi de la răsărit ca fiindu-ne dușmani. Sunt oameni ca și noi. Nu știu cum e în Ucraina, am înțeles că-i mai rău ca-n Rusia. Și în Rusia e rău. Nu vă luați după două orașe care epatează (Moscova și Sankt Petersburg, evident). Nu vă luați după Soci. Nu vă luați după opulența câtorva oligarhi… Sunt câteva fire de nisip pe o plajă destul de mare. Dincolo de ele, lumea e tristă. Poate că acum au bani, poate că nu au grija zilei de azi, dar cu siguranță sunt sceptici dacă-i întrebi despre viitor. Speriați că resursele sunt exploatate fără minte și banii aruncați pe proiecte mărețe (la fel ca pe timpul defunctei Uniuni Sovietice), dar fără folos pentru majoritate. Orașele (cu foarte mici excepții) sunt aceleași de acum 30 de ani, doar că timpul și-a mai pus un pic amprenta asupra clădirilor. Drumurile sunt în pragul colapsului, rugina cuprinde încet, dar sigur, vechile fabrici și uzine… Iar despre zona rurală, mă-ndoiesc că vă puteți imagina cum arată. Satele noastre sunt la ani-lumină distanță.

Rușii au trecut peste istorie și acceptă să fie plătiți de cei care acum șapte decenii nu aveau alt scop decât să-i elimine ca și nație sau să-i folosească doar ca și sclavi. Iar nemții, îngenunchiați și cu țara în ruine la sfârșitul războiului, sunt cei pentru care rușii lucrează. La fel o fac și pentru țările cu care zeci de ani au fost într-un război rece. Oamenii poate nu au uitat istoria, dar au lăsat-o în trecut. Oamenii simpli. Acei oameni pentru care doar viitorul contează…

Disperarea n-am văzut-o încă în oameni. Am văzut doar tristețe. Poate că, în Ucraina, disperarea i-a scos în stradă. Disperarea că, nici după ce statul a devenit unul independent și important pe harta Europei, nimic nu s-a schimbat. Nimic în bine. Doar în mai rău… Disperarea că năravurile comuniste intrate adânc în subconștientul conducătorilor nu mai ies așa ușor. Și asta cred că se întâmplă în toată Europa de Est din jurul nostru. Încă se mai întâmplă (sporadic, ce-i drept) și în Ungaria, Polonia sau Cehia și Slovacia. Și-n Serbia, și în Bulgaria. Și în Macedonia. Și în Bosnia-Herțegovia… Și la noi. Peste tot. Peste tot în această parte a continentului.

Poate că în Ucraina sunt multe lucruri de împărțit. Poate că au rămas prea multe polițe neplătite rușilor. Holodomorul e holocaustul ucrainienilor. Deși rușii (ca popor) nu au nicio vină… Stalin nici măcar n-a fost rus. Dar sărăcia deformează realitatea. Și la noi, imediat după Revoluție, unii căutau dușmani printre unguri. Fosilele politice încă îi mai caută. Dar nu o face întreaga națiune. Am fost mult timp considerați rusofobi. Și nu avem de ce. Nu avem de ce să urâm un alt popor… Nu există nicio logică, nicio justificare. N-avem de ce să ne temem nici de ucrainieni, nici de unguri.  Culmea, singurul vecin de care ar trebui să ne temem e Marea Neagră! E singurul vecin care, an de an, ne mai fură câte un metru din teritoriu…

Eu am ales să-i simpatizez pe ucrainieni. Și nu doar de când a început #euromaidan, ci de când Revoluția Portocalie le-a dat un gram de speranță. Așa cum îi simpatizez pe cei care s-au săturat de minciunile conducătorilor din Venezuela. Așa cum i-am simpatizat și pe sârbi, atunci când au ieșit cu sutele de mii pe străzile Belgradului, ca să-și aducă țara înapoi în Europa și în timpurile noastre, din întunericul în care o băgaseră ultranaționaliștii lui Slobodan Milošević. Așa cum am să le fiu alături (cu sufletul) și belarușilor, dacă mâine ar alege să ridice vocea și să ceară schimbarea.  Sau nord-coreenilor. Sau cubanezilor… Aș fi alături de orice nație de pe pământul ăstă care ar avea curajul să iasă în stradă și să încerce să schimbe o orânduire strâmbă. Dacă n-am face asta, înseamnă că am uitat prea repede de unde venim și noi.

Uităm. Și, în încercarea noastră de a face pe interesanții, poate am merita același reacție: să fim ignorați!

PS: Poate nu am reușit să mențin un traseu rectiliniu și logic al ideilor și poate că am sărit de la un gând la altul. Am vrut doar să scot în față o singură idee: orice luptă pentru libertate, pentru demnitate, pentru viitor merită susținută. Merită admirată. Merită respectul nostru. Iar acolo unde civilii mor, uciși de gloanțe, cerându-și drepturile, parcă e păcat să le murdărim sacrificiul.