Initial, azi am vrut sa scriu despre altceva. Dar m-am razgandit. Cu toate astea, cele doua postari vor avea un numitor comun: Serbia.

Sunt doua momente importante in relatia cu vecinii slavi: 1993 si 1999. Sunt momentele in care comunitatea internationala a impus interdictia oricarui schimb comercial care sa implice petrol. Lipsa acestei resurse paralizeaza orice tara. Dar, se pare ca nu a fost indeajuns sa-i ingenuncheze si pe ei.

Acestea sunt povesti. Povesti similare cu cele ce au tinut prima pagina a ziarelor in acele timpuri, doar ca eu le-am auzit de la oamenii care au trait acele timpuri si au participat la traficul cu benzina. Sunt povesti cu un sambure de adevar. Un sambure al naiba de mare!

Toata zona de sud-vest a tarii (judetele Mehedinti, Caras-Severin si Timis) a fost implicata. Lumea devenise, peste noapte, teribil de bogata. Treceau benzina in orice mod posibil. Parti din autoturisme deveneau recipienti de transport. Dacii 1300 tunate, cu ranforsari peste ranforsari, concepute sa reziste sutelor de litri ascunsi peste tot. Imaginatia n-a avut limite. Sau daca a avut, ochiul vigilent al legii a clipit cam lung. Auzisem de dispozitive instalate sub barcile dotate cu motoare mult mai puternice decat cele ale politistilor de frontiera. Nu le-am vazut si nici cei care povesteau n-au avut asa ceva, dar asta nu inseamna ca nu au existat. Nici de conducte nu am auzit –  cica-i doar o legenda. In schimb, de ideea unuia din zona de a-si construi un submarin, vorbeau si ei.

Desi zona nu avea prea multe drumuri asfaltate, daca aveai un BMW seria 3, erai saracul satului. Sau casa cu un singur etaj. Banii curgeau spre petreceri udate cu whisky scotian din cel mai bun, combinat cu energizante (mda), tigari de foi, intretinute de muzicanti cu marcile lipite pe frunte. Erau mai multe cluburi de noapte pe Clisura decat in tot Banatul, la un loc. Haine de firma (nu kitsch-uri contrafacute!), ochelari Ray Ban, parfumuri dintre cele mai scumpe. Nivelul snobismului ajunsese la paroxism. O noapte transporturi, o noapte petreceri. “Taxa de relocare” pentru vamesii care vroiau un loc de munca in zona era cam cat un apartament. Era un “Eldorado” al Romaniei, impanzit de benzinariile ce-si refaceau stocul aproape zilnic.

Dar asta era la nivel “micro”! Adevaratele afaceri se faceau cu trenuri intregi de cisterne ce treceau vama sub protectia intunericului. Intuneric obtinut prin apasarea unui intrerupator…

Numai ca lucrurile s-au schimbat. Si nu de la noi, ci pentru ca embargoul s-a ridicat, iar sarbii au putut sa importe, din nou, petrol. Banii celor ce “faceau embargoul” s-au terminat aproape instantaneu. Cine a fost inteligent, a pus deoparte. Dar au fost prea putini cei care au stiut ca nimic nu poate fi vesnic. Casele au ramas neterminate, traficantii de benzina – paradoxal – nu mai aveau bani nici sa puna zece litri in rezervoarele limuzinelor.

Cam asta a fost povestea primului embargou. Al doilea, a tinut prea putin, iar granita n-a mai fost pazita doar de romani. Plus ca iti cam riscai viata daca mai mergeai la sarbi. Au devenit si ei mai agresivi, poate si suparati pe pozitia Romaniei in conflict. N-a mai fost aceeasi afacere, dar asta nu inseamna ca nu s-au facut si atunci bani frumosi.

Embargourile petroliere impuse Iugoslaviei de atunci – vorbesc de ultimul deceniu al mileniului trecut –  au dus (in statisticile oficiale) la pierderi de peste un miliard de dolari.  Dar veniturile “la negru” obtinute din acest trafic,  sfidand intregul glob (exceptand cateva tari “surori” cu cea condusa de Milosevic) si incalcand deciziile Consiliului de Securitate, au fost (cel putin) triple! N-am auzit de vreo condamnare… Dar ce zic eu “condamnare”! Nici macar sa fie cineva cercetat pentru violarea legilor internationale, nu stiu!

Dupa zece ani de la ultimul embargou, doar ruinele fostelor statii de benzina iti mai aduc aminte de acele vremuri. Si geamurile sparte ale cluburilor de noapte.  Masinile sunt invechite, casele tot fara tencuiala la etajele superioare. Poate unele au devenit pensiuni, zona e chiar foarte frumoasa. Lumea vorbeste inca la superlativ despre embargou si despre viata pe care o duceau pe-atunci. Dar si-au gasit alte ocupatii. Sunt pescari sau agricultori, ca altceva nu prea au ce sa faca. Copiii lor au crescut si poate au ajuns la facultate si s-au mutat in Timisoara. Asta daca n-au plecat prin Spania sau Italia.