<— Partea a cincea

Până acum, am vorbit despre o Rusia care pare să trăiască în prezent. De la străzi, transport în comun, taximetrie, oameni pe stradă, prin restaurante, la clădiri de locuit, magazine, clădiri oficiale. Orașe relativ mari, mari, imense (Kaluga – 400.000 locuitori, Kazan 1.100.000, Moscova… greu de estimat – între 10 și 20 de milioane, depinde cum privești), viață normală.

Dar am avut ocazia să văd și altceva.

Chistopol. 60.000 locuitori. Un mix de tătari, ruși, bulgari. Or mai fi și alții… Un drum de o sută și ceva de kilometri din Kazan, parțial pe un fel de autostradă, drum expres, parțial pe un drum cam ca prin România, după o iarnă grea. Trecând printr-una dintre zonele cele mai verzi pe care le-am văzut vreodată. Probabil că Volga și Kama sunt vinovate… Natura arată acolo de parcă omul n-a ajuns niciodată în zonă. Sau, dacă a ajuns, nu a făcut prea mult rău. (Deși e vorba de măsuri luate din 1990 și până în prezent de a conserva zona, pentru că, în vremurile comuniste, natura a fost violată cu sălbăticie în zonă…)

Un oraș despre care ai auzit doar dacă ești foarte (foarte, foarte) pasionat de ceasuri. Eu sunt doar foarte, așa că nu auzisem. Dar Chistopol e locul în care se produce Vostok, unul dintre emblemele orologeriei ruse. Din păcate, când am vrut să vizitez fabrica, era închisă, toți angajații fiind în concediu pe perioada verii. Am apucat să vad doar magazinul lor de prezentare. Și, evident, să-mi iau un ceas de acolo. Amabilitatea vânzătorului fiind una mult peste medie, chiar și peste media vest-europeană, chiar primind invitația să mă întorc și să vizitez și fabrica, subliniind că e ceva foarte interesant de văzut. N-am mai ajuns de atunci…

Să revin la oraș. Fiind în mijlocul lui nicăieri, nu există prea multe posibilități de cazare. Nu tu pensiuni, nu tu hoteluri… nimic. Adica sunt două hoteluri. Eu am stat doar într-unul singur și, deși era mult peste condițiile de cazare pe care le trăisem în studenție, aveam destule rețineri să folosesc baia. Ba chiar întreaga cameră. Deși totul era renovat (colegi de-ai mei care ajunseseră înaintea mea acolo cu vreo șase luni și mi-au zis că era dezastru), mobilierul nou și el, lenjeriile și toate celelalte care sunt, de obicei, din partea hotelului, la fel, am avut ceva probleme de acomodare. Dar aveau LED TV, cu peste o sută de canale, aveau WiFi (fără de care ești terminat în Rusia) și mergea destul de bine. Aveau până și micul dejun, dar pe care nu l-am luat niciodată. Din auzite, părea prea greu pentru stomacul meu. Eventual, să fi băut un ceai…

Prima dată când am fost în Chistopol era în apropierea solstițiului de vară. Printr-un cumul de evenimente (poziționare geografică – mult mai la est și destul de la nord față de România), fusul orar arbitrar definit în Rusia, lipsa trecerii la ora de vară), lumina soarelui era deja destul de puternică la trei dimineața. Trei, ora Tatarstanului (ora Moscovei, de fapt). Ora unu la noi…

Orașul e în proximitatea unui colaps: nu știu dacă, în afară de agricultură și pescuit, oamenii ăia mai au din ce să trăiască. Se încercă realizarea unei zone industriale, există legislație mai relaxată, o grămadă de înlesniri fiscale din partea statului Tatarstan (și a Federației Ruse), dar orașul e mult prea izolat. Cel mai apropiat aeroport e în Kazan. Ar mai fi unul, mai spre est, dar cred că e mai mic.

Deși, ar avea un avantaj imens, dacă n-am fi în secolul 21… Există un fluviu navigabil chiar lângă oraș. Adică are chiar și un port. Și dacă n-am fi fost în secolul vitezei, asta ar fi însemnat niște costuri foarte mici. Dar suntem, și nimeni nu așteaptă două luni să primească mărfurile.

Râul are farmecul lui. Farmec, e puțin spus. E fantastic. N-am văzut nicăieri un astfel de râu. Cred că are cel puțin trei kilometri lățime. Dacă nu și mai mult. E plin de insule și insulițe, de zone de pământ inundate, de plaje (zici că ești la mare). Prea poluat nu cred să fie, chiar auzisem că existau restricții de navigație. Și era lume care făcea baie acolo. Aveau și o mică marina, câteva bărci (nu le-aș zice chiar yachturi, deși o ambarcațiune era destul de luxoasă să-și merite numele), altele decât cele pescărești.

Iar casele de pe malul lacului arătau ca dintr-o stațiune uitată de vreme. Chiar dacă multe erau noi, se integrau foarte bine în peisaj, lemnul și culoarea aleasă pentru a-l vopsi păstrându-le decența. Dar erau frumoase, mi-ar fi plăcut, cu siguranță, să am o casă în genul acela, undeva la noi în țară, la Dunăre. Cam așa ar trebui privit orașul, ca un port pe Dunăre. Culmea, văzându-mă cu aparatul de fotografiat în mână, o doamnă între două vârste a intrat în vorbă cu mine. Rupând-o un pic în rusă, am înțeles că s-a bucurat tare că o să mai audă și alții de orașul ei. Și m-a sfătuit să-mi iau o casă acolo, că e frumos.

Da, era frumos. Dincolo de drumurile sparte ca după un cutremur care a depășit Scara Richter, chiar dacă praful era omniprezent, chiar dacă era plin de câini vagabonzi și pisici abandonate, chiar dacă țânțarii erau stăpânii de necontestat ai malurilor, nu puteai să treci cu vederea frumusețea locului.

Dacă părăseai, în schimb, zona, orașul era apăsător. Urât, niciun bloc nou (nici măcar unul, în zonele în care am umblat eu), nicio casă mai de Doamne-ajută, un singur parc decent (am alergat câteva seri prin oraș, se cam uita lumea ciudat la mine…) și un altul în reconstrucție. Din nou, aceiași tineri care pierdeau vremea în mașinile trase pe dreapta, tunate atât cât se poate tuna ceva în Chistopol, cu subwoofere în portbagaj și cu neoane pe sub mașini, trăgând (foarte rar) dintr-o bere sau (mai des) dintr-un suc sau o apă minerală. Tineri și tinere, râzând în hohote, vorbind extrem de tare, în singurul loc pe care cu multă indulgență îl poți numi centrul orașului. Trei străzi care urcau paralel, pe axa nord-sud, reprezentau tot centrul. Pe două dintre ele erau majoritatea magazinelor importante din oraș (electornice – iPhone era de vânzare și în Chistopol, haine, alimentare, un mic mall), dar și restaurantele mai răsărite. Unul dintre ele era chiar foarte bine răsărit, din interior nu aveai nici cea mai mică impresie că ești undeva la capătul lumii. La capătul lumii civilizate, nu geografic vorbind. Mâncare extraordinară, servire impecabilă! Nu-s vreun mare recenzor de așa ceva, dar în notarea mea lua sigur zece.

Din păcate, era singura pată de culoare în tot orașul…

Strada centrala avea ceva interesant, o alee a recunoștinței. Acolo erau săpate în marmură numele tuturor celor din oraș care au murit în Marele Război Patriotic (numele sovietic al Celui de-al Doilea Război Mondial). Dar și un mic loc de rememorare al victimelor represiunii staliniste. Ca orice alt loc legat de istorie, și in special acest război, totul era bine întreținut și florile depuse erau proaspete. O flacără arde fără a se stinge vreodată. Sau așa ar trebui, să nu se stingă. Nu cred că aici s-au dat vreodată lupte, orașul e mult prea spre est ca să fi fost prins în război (vorbim de un oraș la aproape o mie de kilometri est de Moscova).

Iar Lenin încă trona în fața Teatrului Municipal și dădea numele unei străzi centrale (ca-n orice oraș rusesc). Însemne comuniste nu am văzut prea multe, dar nu pentru că ar fi fost date jos, asta neîntâmplându-se nicăieri în Rusia, ci pentru că nu ar fi avut pe ce să le pună.

Totul arăta de parcă nimeni nu a mai cheltuit nicio rublă să renoveze ceva… Blocurile sunt de o urâțenie înfiorătoare. Și poți vedea că există oameni în ele. Case (de locuit, cred) care aproape se prăbușeau, garduri oribile, troturare impracticabile. Deprimant la un nivel insuportabil. Ba nu, greșesc. Erau două tipuri de clădiri care contrastau peisajul: notariatele și bisericile. Bancile și farmaciile nu reușeau să iasă în evidență, prea săraci, probabil să ia vreun credit sau să se trateze de ceva. Găsești orice vrei în magazinele lor, dar felul în care arată nu prea te îmbie să o faci. Poate doar cele aparținând companiilor de telefonie mobilă să țină la un standard de prezentare. Și mai vezi, paradoxal, câte o mașină care ți-ar sări în ochi și la noi. Mașină care, în mod normal, n-ar avea ce să caute în orașul ăsta. Au și un hypermarche, dar l-am văzut doar, n-am intrat în el. Și câteva benzinării, cam cum erau prin 1990 la noi. Nici în ele nu am ajuns. E ceva ciudat, totuși. Până să ajungi în Chistopol, treci prin alte localități mai mici care, culmea, arată mult mai bine. Mai multe case noi, mai multe culori optimiste… Totul pare mai viu, parcă mai există speranță. Poate și pentru ca nu se văd blocurile.

E inutil să precizez că aproape nimeni nu vorbește limba engleză. Și că nici vorbă de meniuri în caractere latine, măcar. Totul în rusă și în tătară (am auzit vorbindu-se ceva ciudat, mi-au zis colegii din Chistopol că aia e tătară). Mergeam pe stradă și vorbeam în engleză cu un coleg rus. Lumea întorcea capul după noi… Eram o prezență inedită.

Am mers o singură dată cu transportul în comun (că venea ploaia), cu un fel de microbuz ruginit peste tot și care, în august, în climat temperat continental, avea căldura pornită. Dar al cărui bilet a costat cinci ruble. Cam cincizeci de bani pe atunci (vorbim de august 2014, rubla era încă stabilă). Biletul l-am luat de la o doamnă „taxatoare”, din microbuz. E genul de microbuz care merge pe gaz metan și care are rezervoarele pe plafon. Dacă ai peste treizeci de ani, cu siguranță știi despre ce vorbesc. Și o singură dată cu un taxi. Șoferița, proprietara mașinii, avea vreo patru telefoane și vorbea, pe rând, la toate. Nu mai știu cât a fost cursa, sub 100 de ruble (zece lei). Pentru un drum destul de lung.

Orașul pare mort. Mă rog, nu mort, dar în metastază. Deși e animat, oamenii se plimbă, fac nunți (sau ceva, nu știu ce naiba o fi fost, dar invitații au ieșit în stradă să danseze), mănâncă la restaurant, venea și circul acolo, aveau stadion. Părea că aveau cât de cât și un fel viață socială. Dar toți păreau triști. Abătuți. Ponosiți… Fără lumină la capătul tunelului. Resemnați. Citeam că șomajul (oficial) în zonă e 3%. Mic, aș spune. Dar chiar și așa, tot nu văd bine zona. Mai ales acum.

N-am fost iarna în Chistopol. Când ninge, indiferent de locul în care ești, totul pare mai frumos. Am înțeles că, atunci când Kama îngheață și e zăpadă peste tot, nu mai recunoști orașul. Probabil că și primăvara e frumos. Eu am fost în iunie (și în august), dar era deja prea mult praf… E un contrast imens, dacă te gândești că în Moscova se spală aprope non-stop străzile.

Nu pot să-l compar cu niciun alt oraș rusesc pe care l-am văzut. Deși, Kaluga se cam apropie de el, dar la o scară mai mare. Parcă, totuși, nu-i atât de deprimant.

Dar Kama e frumoasă oricând. Iar casele de pe malul râului (fluviului?), la fel. Sunt rupte de restul orașului și parcă nu fac parte din urbe. Lemnul ăla vopsit, dar care imediat prinde patina timpului,  ferestrele cu patru ochiuri mici, gardurile stil „picket fences”, cățelușii pe care îi vezi prin curte, jucându-se cu puii de pisică… Oameni nu am prea văzut pe acolo. Poate erau prea obosiți ca să mai iasă din casă, lucrând probabil mai mult ca alții ca să-și permită casele ălea. Sunt locuri care contrastează extrem de puternic cu sărăcia (măcar afișată a) orașului…

Dar sunt locuri pe care ți-ai dori să le vezi, indiferent unde ar fi pe planeta asta.

https://instagram.com/p/rXTiWBza6o/?taken-by=cosminchera