
Despre speranță și ce urmează după ea
Preambul
Un principiu fundamental al statului de drept îl reprezintă separarea puterilor în stat. Care puteri? Ăstea trei: legislativă, executivă și judecătorească. Cine le deține? În ordine: Parlamentul, Guvernul și Instanțele Judecătorești. Nu noi am inventat toate acestea… Democrația, ajunsă secolul acesta la maturitate după două milenii și mai bine de încercări, a stabilit că nu-i bine să lași totul pe mâna unei singure părți, că derapajele nu vor întârzia să apară. De ce? Human nature ar putea fi singura explicație validă.
Tot la „putere executivă” se încadrează și președintele, fiind vorba de o „bicefalie”. În final, Președintele e văzut ca un garant absolut al respectării Constituției, așa cum e ea, bună sau rea. Ales fiind prin vot exprimat, se poate extrapola că Președintele reprezintă voința populară.
Da, știu, cuvinte mari… Mai jos veți găsi fragmente din ceea ce am simțit și văzut din 1990 și până azi.
Mi-aduc bine aminte de perioada 1990-1996. Deși în anul Revoluției abia întrasem în adolescență, tot ce s-a întâmplat în ultima parte a acelui an a fost un catalizator puternic (în sensul accelerării) în formarea unei conștiințe civice și poate chiar politice. Da, la treisprezece, paisprezece ani poți să ai așa ceva. Nu aveai prea multe speranțe la alegerile din mai 1990. Țara era încă în șoc după primele șase luni de libertate, un șoc indus de unii pe care și azi îi mai putem vedea prin parlament sau pe la televiziuni, dându-ne lecții de morală. Ion Iliescu e încă viu și nepedepsit. Pentru nimic… Era mai, atrocitățile din București nu erau nici măcar întrevăzute, deși minerii mai făcuseră vizite în capitală… Scorul scuză mijloacele. Deși nu cred că oricine altcineva ar fi avut vreo șansă în fața lui Iliescu la acele alegeri, chiar dacă ar fi fost absolut corecte. Nu votul a fost viciat, viciate au fost mințile celor care au ținut ștampila. Ce a urmat, știm foarte bine. Doi ani în care lumina a fost stinsă și siguranța din tablou aruncată (prin debarcarea lui Petre Roman în septembrie 1991), ca nu cumva să mai fie vreo speranță. Iliescu domina viața politică, visând, probabil, la cât de mișto ar fi fost dacă el ar fi fost în aceeași poziție, iar din numele oficial al țării, particula „Socialistă” n-ar fi lipsit.
În timpul ăsta, sub ochii închiși ai oricărei autorități, corupția se năștea după ce democrația fusese violată sălbatic de eșalonul doi PCR, ajuns acum să voteze, democratic, legi. Gustul banilor, interzis lor până acum jumătate de an, era savurat de oameni care astăzi pot fi regăsiți în topul celor mai bogați români. Poate nu era o dictatură, așa cum, cu siguranță, Iliescu și-ar fi dorit-o. Era un amestec nociv de idei propagate de minți înguste, cenzură prin omisiune, foame de bani și putere și izolare internațională. Dar singura vinovată era doar moștenirea grea a vechiului regim.
Am început să sperăm din nou în 1992. Mulți. Foarte mulți. Deși n-am avut drept de vot, am avut o opțiune clară… Eu și încă patru milioane și jumătate de alegători. Mulți, dar nu îndeajuns de mulți. Nu știu dacă pe atunci Dragnea se ocupa de „transporturi”, probabil că nu, era prea tânăr… Dar erau mulți alții care nu au ratat ocazia. Imaginați-vă România anului 1992. TVR1 și TVR2 erau singurele canale de televiziune naționale, presa independentă ajungea și nu prea la chioșcurile de ziare din provincie. Sunt sigur că mai existau români care să creadă că în sediile PNȚ-CD și PNL se tipăreau bancnote… Poate chiar nu a fost cazul să existe turism electoral, propaganda făcându-și bine treaba. Cu toate astea, mi-e greu să cred că două milioane de români l-au reales pe președintele deja contestat puternic. Dar, dacă mă uit la voturile pe care Funar le-a primit pe atunci (aproape un milion și jumătate)….
1996. Iliescu se joacă de-a mandatele și nu are nicio problemă în a candida pentru a treia oară. Că primul mandat a fost, cică, un provizorat. S-au întâmplat cam multe pentru un provizorat, dar a fost legal (evident, legea nu a venit din Lună, tot ei au făcut-o). Și dacă-i lege, e lege. A fost aproape de hattrick, dar nu a pierdut chiar la mustață competiția. Un milion de români au făcut diferența. Un milion de români care au ales să se despartă de un trecut gri. Nu negru, nu pot să neg totul, dar mult prea puțin față de ce ar fi putut să fie. A fost un vot dat cu inima. Cu inima deschisă. Nu lui Emil Constantinescu, ci viitorului.
Emil Constantinescu a venit în Timișoara la puțin timp după câștigarea alegerilor. A fost la doi pași de mine. Un coleg de facultate i-a spus: „Să nu ne uitați, Domnule Președinte!”. A primit și răspuns, dar cred că a uitat ce a promis. Sau n-a putut face nimic. Din ceea ce văd azi, cred că am sperat degeaba atunci… Părea cea mai bună opțiune posibilă.
Dar ce faci când ai de ales între Iliescu și Vadim? Stai. Am început greșit. CUM ajungi să ai de ales între cei doi? Cum e posibil să fie ei pe primele două locuri, când în buletinul de vot ai nume ca Isărescu, Stolojan, Roman (da, chiar și Petre Roman ar fi fost o alternativă infinit mai bună). Cum? Cum justifică Ardealul votul dat lui Vadim? Sau Banatul? Sau votul dat lui Iliescu în București? Nu știu, cred că nimeni nu știe. Un singur lucru cu adevărat bun s-a întâmplat la sfârșit de ultim mandat. Am intrat în NATO. Deși, cred că am fi fost deja acolo de mult timp, dacă perioada 1990-1996 ar fi fost trăită cu alți oameni acolo la vârf.
Nici Traian Băsescu n-a stat două mandate la Cotroceni ca urmare a votului dat cu mintea. Deși cred că au fost cele mai lucide voturi date vreodată. A câștigat primul mandat pentru că a reprezentat o alternativă mult mai bună (deși nu s-ar zice, dacă analizezi procentele 51.23 – 48.77). Năstase, fost premier, (oh, câtă ironie pentru PSD) n-a reușit să-și spele destul de bine imaginea și a pierdut. Bine, că nu era vorba doar de imagine, și că fostul prim-ministru mâncase la greu usturoi și, pe cale de consecință, ca să rămânem în termeni juridici, îi mirosea gura, am văzut în ultimii ani, când Jilava l-a găzduit pentru un timp.
2009 (final de prim mandat lung, de cinci ani) – turul doi al alegerilor aduce o schimbare a câștigătorilor peste noapte care a devenit anectodică. „Mihaela, dragostea mea!” a intrat în folclor. Și Geoană a devenit (sau mi-a devenit) mai simpatic, mai ales după ce a intrat în conflict cu greii partidului. Păcat că s-a întors. Cu bune și rele, cu suspendări și contestări, Băsescu n-a plecat de la Cotroceni cu un vot dat speranței și împotriva lui. Ba chiar dimpotrivă, după primul mandat a rămas (chiar dacă alegerile de atunci sunt puse de semnul întrebării de către actualul premier). Cu atât mai greu de acceptat de PSD, cu cât uzura în funcție nu i-a luat prea multe voturi, iar încercarea de suspendare din 2007 a fost un fiasco pentru inițiatori. Dar și în primul mandat (poate mai puțin atunci), și în cel de-al doilea, votul a fost dat ca să nu câștige ceilalți.
Nu vreau să fac acum apologia regimului Băsescu, sunt subiectiv dacă vorbim despre asta…
Și ajungem la prezent. Din nou, un vot dat cu inima. Cu speranță și disperare în suflet. Dar nu legate de fostul președinte. Ci de cel care ar fi putut să vină. La fel ca în 1996, prezența masivă a oamenilor la vot în turul doi a fost determinată de prognozele sumbre ale sondajelor și de rezultatul primului tur. Lumea a votat sperând. Dar nu așa cum o fac cei care votează în lumea civilizată, unde speranța e ceva normal. La noi s-a votat ca speranța să nu moară… Oare înțelege noul președinte ales ce înseamnă asta? Înțelege noul președinte că românilor nu le rămân prea multe în care să creadă, nu văd în parlament instituția care ar trebui să fie (și nu greșesc), ci doar o adunătură de chiulangii care votează după cum le dictează șefii și nu conștiința, nu văd în guvern pe cei care ar trebui să aplice legea, ci doar niște persoane care, mai devreme sau mai târziu, vor fi corupte sau vor corupe, că nu au încrederea că justiția e legată la ochi și o bănuiesc că umblă cu greutăți contrafăcute în talere?
Dar oare înțelege cel mai important lucru: cât mai putem spera? Și știe, oare, ce o să fie după? Ce mai rămâne când nici să speri nu mai ai putere?
Sursa foto: Jacques art and books.