Am scris mult despre Rusia. Puteți găsi toate episoadele aici: 1, 2, 3, 4, 5 și 6…

Mult, dar încă ar mai fi. Și nu am văzut mai mult de 0.01% (dacă iau în considerare doar ceea ce am văzut din mersul trenului, al mașinii sau la picior) din acest imens conglomerat de nații și popoare care se întinde pe mai mult de jumătate din Eurasia. Federația Rusă e un continent în sine.

Nu pretind că am văzut ceva din avioane, deși am stat întotdeauna cu fruntea lipită de geam și cu gâtul răsucit să prind cât mai mult. Și dacă în zona europeană (doar peste ea am zburat) puteai să vezi minute în șir doar păduri (adică zeci de kilometri) și, mai rar, câte un sat sau orășel, încerc să îmi imaginez ce e dincolo de Urali. Acolo unde Rusia e doar natură neatinsă vreodată de piciorul omului. La propriu.

Și nici nu am pretenția că am văzut cele mai frumoase părți ale Rusiei, chiar dacă zona de confluență Volga-Kama mi s-a părut ceva extraordinar. Am înțeles că Peninsula Kamceatka e un paradis vizual, un paradis pe care mai greu poți să-l prinzi în fotografii, cu atât mai greu în cuvinte. Sau nesfârșita Siberie. Sau adâncul Baikal. Sau înghețatul nord…

Și nici despre orașe nu aș putea să spun că le-am văzut pe cele mai frumoase. Da, am văzut orașe absolut uimitoare, dar nu am văzut imperialul (și la propriu, și la figurat) Sankt Petersburg. Sau la fel de regalul Ekaterinburg. Sau izolatul Kaliningrad… Și mai sunt, cu siguranță, urbe de văzut.

Am încercat să țin, pâna acum, atât cât am putut, opiniile politice departe de textele mele despre Rusia. Dar asta nu înseamnă că nu există. Sunt, prin formare, rusofob. Poate e prea mult spus „rusofob”, că nu am avut și nici nu am nimic împotriva populației civile ruse. Dar am avut și am un puternic sentiment de revoltă, poate și de ură, legat de tot răul care a venit de la răsărit. Pe tancuri, prin ideologi, prin minciună, prin forță. Nu am cum să nu leg de ruși toată perioadă neagră (mă rog, roșie) de după ultimul război mondial. Îi consider responsabili (nu singurii, dar cei mai relevanți) pentru tot ceea ce s-a întâmplat de atunci și până în prezent.

Dar nu am plecat în Rusia cu idei preconcepute. Dimpotrivă, am admirat curajul lui Gorbaciov să dărâme cortina de fier, am admirat și nebunia lui Boris Elțîn de a se urca pe tanc și de a se opune întoarcerii trecutului. Am plecat în Rusia știind cât de mult s-au schimbat lucrurile acolo în ultimii zece ani.  Dar le știam doar din auzite/citite/văzute. Rusia era, totuși, o Terra Incognita pentru mine.

De la momentul în care am pus pentru prima dată piciorul în Rusia, în toamna anului 2011, s-au schimbat foarte multe. Și în bine, dar și în rău. Unele chiar în foarte rău. Mă întristează calea pe care au apucat-o și, mai ales, cât de repede s-au întâmplat toate. Anii buni de deschidere și democratizare, chiar dacă una de ochii lumii, au fost șterși cu buretele cât ai clipi. O propagandă anti-occidentală și de proslăvire a conducerii ruse (care în perioada 2011-2013 și chiar început de 2014 nu exista) e mai mult decât vizibilă pe orice canal media. Chiar citeam despre „postacii” plătiți să scrie pe internet comentarii de acest tip, propagandistic. Sau despre mesaje (nu neapărat subliminale) care nu au alt rol decât acela de a sădi ura în mintea celui care le vede, împotriva celor care apar în reportaje. Manipulare făcută ca la carte și cu mijloace din ce în ce mai evoluate. Încă e bine că la nivelul relațiilor interumane nu există resentimente bazate pe apartenența la o zonă sau alta geografică. Dar cum n-am mai fost de mult (șase luni) în Rusia și cum, între timp, tonul s-a cam schimbat vis-a-vis în relația lor cu România…

Oamenii vor simți închiderea multinaționalelor mai puternic decât resimt acum devalorizarea rublei. Pentru că, de la un salariu care a scăzut cu 40%, vor ajunge la… zero. Companiile occidentale (sau asiatice), care au acaparat întreaga economie rusă (de la alimente la autoturisme, tot ceea ce înseamnă larg consum sau servicii) se vor retrage, mai devreme sau mai târziu, de teama instabilității mediului politic. Dacă deja n-au făcut-o din cauza pierderilor pricinuite de rubla foarte slabă, în condițiile unei piețe din ce în ce mai săracă. Și tare mi-e că oamenii, chiar dacă au rămas fără o slujbă din cauza celor care îi conduc, vor da vina pe cei au decis că Rusia nu mai e un loc sigur pentru afaceri.

Pe drumul de la Kaluga la Moscova, indiferent dacă am mers pe autostrada sau cu trenul, nu cred că treceau douăzeci de kilometri fără să vezi sigla unei multinaționale. Fie că era pusă pe un magazin, pe o fabrică de electronice, pe o fabrică de sucuri, de produse chimice, de autoturisme… Banci, hoteluri… Orice firmă care se respectă pe plan mondial era prezentă în Rusia. Și nu doar ca desfacere, ci și producție. Mă bucuram când le vedeam, mă simțeam în siguranță, în normalitate, în prezent. Sunt curios câte vor mai rămâne, dacă lucrurile vor merge în continuare așa cum merg acum.

Așa cum mă bucuram când vedeam că lucrurile se schimbă în bine în mediul urban (în Moscova și în Kazan): obiectivele turistice importante au început să primească inscripții și în caractere latine, chiar traduse unele în limbi de circulație internațională, giganticul metrou moscovit a adoptat și el și grafia latină, era mai ușor să te deplasezi. O evidentă deschidere putea fi observată cu ușurință. Nu un dezgheț, ca după căderea URSS, că nu mai era cazul, dar era un alt fel de dezgheț. Probabil că se întâmpla doar în marile orașe. Și aici închei partea oarecum politică…

Eu sunt un optimist de felul meu. Așa că sper că lucrurile se vor întoarce la normalitate, într-un fel sau altul. Nu știu cum arată această normalitate, cu siguranță nu e încordarea prezentului. Mi-aș dori să fie măcar la fel ca în 2011, atunci când am descoperit Rusia pentru prima. Chiar dacă atunci mi se părea că acela e doar începutul unei țări noi care să nu mai vadă peste tot dușmani sau spioni. O țară deschisă, care să o rupă definitiv cu trecutul de care ar trebui să se rușineze și să se teamă să nu se mai repete. Trecut pe care, dacă nu-l condamnă, măcar să îl îngroape. O țară în care să poți să călătorești fără viză primită la ambasadă (deși viza pentru Rusia se obține mult mai ușor decât pentru cea pentru a intra pe teritoriul aliatului nostru, Statele Unite).

Mi-aș dori să mai ajung în Rusia. Mi-au plăcut multe acolo. Oameni, locuri, orașe, natură, obiceiuri, mâncare… O țară imensă. O țară unică. O țară frumoasă. O țară care respiră istorie, uneori una contrafăcută sau romanțată, după cum sunt vremurile. O țară care părea că încearcă să-și schimbe fața cenușie, apăsătoare, cu una mai destinsă. Chiar dacă nu am fost acolo în scop turistic, am reușit îmi fac timp să umblu cât mai mult. Să văd cât mai mult.

A meritat.